Aliluia - Harisma
Asculta mai multe audio acustica
21 aprilie 2011
14 aprilie 2011
99 de ani de la scufundarea Titanicului[1]
RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinaţia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg şi s-a scufundat la ora 2:20 în dimineaţa următoare, în urma căreia şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane din 2223 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie. Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deţinută de White Star Line şi construită la şantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre New York cu 2.227 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în parte, de faptul că deşi îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente pentru numai 1.178 de persoane. Un număr mare de bărbaţi au murit datorită protocolului "femeile şi copii întâi" care a fost urmat. Titanic a fost proiectat de unii din cei mai experimentaţi ingineri şi a folosit unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare şoc pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranţă superioare, Titanicul s-a scufundat şi, faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei inaugurale, au oferit o notă ironică asupra tragediei. Nebunia din media legata de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare, schimbările efectuate în legislaţia maritimă şi descoperirea epavei au contribuit la interesul publicului larg.
Construcţia
Titanicul a fost construit la şantierele Harland and Wolff din Belfast şi a fost proiectat pentru a concura cu navele companiei rivale Cunard, RMS Mauretania şi RMS Lusitania. Titanic, alături de Olympic şi Britannic (care iniţial a fost numită Gigantic) au fost concepute pentru a fi cele mai mari şi luxoase nave construite vreodată. Proiectanţii erau Lord Pirrie, director atât la Harland and Wolff cât şi la White Star Line, arhitectul naval Thomas Andrews, managerul în construcţii şi seful departamentului de proiecţie şi Alexander Carlisle, manager general al şantierului. Construcţia Titanicului, finanţată de J.P. Morgan şi compania sa, International Mercantile Marine, a început pe 31 martie, 1909. Chila navei a fost lansată pe 31 mai 1911 iar echiparea a fost finalizată pe 31 martie 1912. Lungimea Titanicului măsura 269,1 m, o lăţime de 28 de metri, un tonaj de 46.328 de tone şi o înălţime de la punctul de plutire până la puntea principală de 18 m. Au fost montate 29 de cazane alimentate de 159 de furnale cu cărbune care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43 km/h) şi o putere maximă de 59.000 CP. Numai trei din cele patru coşuri înalte de 19 metri erau funcţionale; al patrulea, folosit numai pentru ventilaţie, a fost adăugat pentru a face nava mai impresionantă. Nava putea transporta un număr maxim de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj.
Trăsături
Titanic a surclasat toate rivalele în lux şi opulenţă. Pasagerii de la clasa întâi aveau la dispoziţie un bazin de înot, o sală de sport, un teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea cu verandă. Camerele de zi de la clasa întâi erau placate cu lemn scump, mobilă şi alte decoraţiuni. De asemenea, cafeneaua pariziană oferea mâncăruri pentru pasagerii de la clasa întâi, cu o veranda luminată natural şi prevăzută cu gratii. Existau biblioteci şi frizerii atât la clasa întâi cât şi la clasa a doua. Camerele de la clasa a treia erau placate cu lambriuri din lemn de pin şi mobilă solidă din lemn de tec. Nava mai era prevazută cu trei lifturi electrice la clasa întâi şi două la clasa a doua. De asemenea, mai era prevazută cu un subsistem electric cu generatoare propulsate cu abur şi două radiouri Marconi, folosite pentru a transmite mesajele pasagerilor. Pasagerii de la clasa întâi plăteau scump pentru acest lux. Cel mai scump bilet pentru o singură călătorie trans-atlantică la clasa întâi costa 875 de lire sterline (64.204 la nivelul anului 2011) sau 4.375 de dolari (99.237 la nivelul anului 2011).
Comparaţia cu Olympic-ul
Titanicul era aproape identic cu nava-soră Olympic. Deşi avea mai mult spaţiu şi, ca atare, un tonaj mai mare, chila avea o lungime aproape identica cu a Olympicului. Două dintre cele mai importante diferenţe erau faptul că jumătate din puntea de promenada A (sub puntea principală) erau închise împotriva vremii neprielnice iar configuraţia puntei B era diferită decât a Olympicului. La construcţie, Olympicul nu avea cafenea pariziană. Aceasta a fost adăugată în 1913. Luminile care în timpul nopţii luminau puntea A erau rotunde, în vreme ce pe Olympic erau ovale. Puntea de comandă a Titanicului era mai lungă şi mai îngustă decât a Olympicului. Acestea, plus alte modificări, au făcut ca Titanicul să fie cu 1.004 tone mai greu decât Olympicul şi, ca atare, să fie cea mai mare nava de pasageri din lume în timpul călătoriei sale inaugurale.
Scufundarea
La data de 10/04/1912, transatlanticul Titanic a plecat de la Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare.
După ce a mai primit persoane la bord din Cherbour, Anglia şi Queenstown, Irlanda, Titanic înainta în Atlantic cu 2200 de persoane la bord.
Căpitanul a ordonat viteză maximă, 21 Nd (42 Km/h), apoi, după ce a primit avertizări de iceberg, a mărit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de cai putere.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade. Pe data de 14/04/1912, Titanic a lovit un iceberg la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 părţi.
În cele 20 de bărci de salvare au intrat 700 de oameni. Restul de 1517 au murit în apa îngheţată a Atlanticului. În urma impactului cu icebergul cinci din compartimentele etanşe au început să fie inundate foarte rapid. Căpitanul Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al Titanicului) au făcut o evaluare rapidă a situaţiei. Thomas Andrews a stabilit că vasul se va scufunda cu siguranţă. La nici jumătate de oră de la impact, ofiţerii şi echipajul erau mobilizaţi pentru acţiunea de evacuare de urgenţă. Au început să pregătească bărcile de salvare şi pasagerii instruiţi prin ordinul căpitanului să iasă pe punte cu vestele de salvare pe ei. Din păcate oamenii de la bord nu erau de loc îngrijoraţi, fiind pe un vapor de "nescufundat", se simţeau în deplină siguranţă. Momentan nu era nici un semn că vasul s-ar scufunda. Înăuntrul navei, în punţile inferioare, apa se ridica vertiginos ajungând la capătul superior al compartimentelor etanşe şi de acolo pe punţi de unde ajungea cu uşurinţă în următorul compartiment. Pasagerii de la clasa a treia încep să fie inundaţi şi începe panica, dar porţile de acces la punţile superioare sunt închise. În bărcile de salvare au prioriate pasagerii de la clasa întâi. Conştienţi că bărcile nu sunt suficiente pentru toţi, ofiţerii încep să pună în bărci doar femeile şi copiii. Oamenii sunt neîncrezători la ideea de a se sui în bărci şi mulţi preferă să rămână la bordul navei unde se simţeau mult mai în siguranţă, mai ales că se spunea că este doar o procedură de precauţie şi vor fi aduşi înapoi la bord. Cu toate acestea, în jurul orei 00:30, prima barcă este lansată cu numai 12 pasageri. Bărcile fuseseră testate pentru greutatea a 70 de bărbaţi. Atmosfera este oarecum calmă, fără panică pe punte iar vaporul începe încet să se scufunde înclinându-se în prova. Oceanul era foarte limpede, fără nici un val iar cerul era plin de stele şi senin, fără Lună. Temperatura era foarte scăzută, era în aprilie şi în mijlocul Atlanticului de Nord. Atmosfera nu era la fel de calmă în pântecele navei la clasa a treia unde oamenii sunt ţinuţi închişi în spatele uşilor din oţel şi ameninţaţi cu arma de către ofiţeri. Oamenii încearcă să iasă pe diferite căi, dar se pierd în coridoarele labirintice ale navei sau nu ajung la porţile care erau deschise. Din când în când, se mai permite accesul femeilor şi copiilor. Nivelul apei creşte tot mai mult, iar vasul începe să se scufunde mai repede şi înclinaţia este din ce în ce mai mare. Panica începe şi pe punţile superioare unde devine evident că vasul chiar se scufunda şi nu sunt destule bărci de salvare. Orchestra de la clasa întâi continuă să cânte pe punte, lucru care a rămas în istorie. Unii pasageri de la clasa a treia găsesc calea de ieşire afară. Bărcile pleacă una câte una fără a fi umplute la capacitatea maximă. Au loc multe incidente, legate de coborârea lor la apă, care la acea vreme era o operaţiune foarte dificilă. În jurul orei 01:30, este lansată ultima barcă. În total 18 bărci au fost lansate. Mai sunt însă două bărci pe punte, care încep să fie umplute cu oameni, dar situaţia devine tot mai dramatică deoarece vaporul se scufundă din ce în ce mai repede şi apa ajunge la nivelul punţilor unde se află aceste ultime bărci. Curând apa ajunge la nivelul primului coş, acesta se prăbuşeşte strivind oamenii şi generând un val ce răstoarnă una din bărci. Această barcă răsturnată este folosită drept plută de mai mulţi oameni aflaţi în apă. În vapor, apa ajunge la punţile superioare, la saloanele elegante de la clasa I, inundate în mod violent. Mulţi oameni mor înecaţi aici. Afară, pe punţi este haos total şi panică, toate bărcile au plecat iar oamenii devin conştienţi că vor muri. Aceste momente au devenit clasice în literatură şi filme care le-au portretizat în nenumărate modalităţi: ultimul cântec al orchestrei, imnul "Nearer My God To Thee" (mai aproape Dumnezeule de Tine), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică, vesela, mobilierul şi nenumăratele opere de artă începând să alunece şi să se prăbuşească. Povestea scufundării Titanicului este o poveste de laşitate şi eroism: un băiat ce a intrat într-o barcă de salvare deghizat în femeie, mai mulţi bărbaţi ce s-au furişat în barcă şi au stat ascunşi sub fustele femeilor, Bruce Ismay care după câteva momente de panică şi isterie, profită de un moment de neatenţie al unui ofiţer şi se urcă în barca de salvare, înaintea femeilor şi copiilor. Însă orchestra care a cântat până la sfârşit, multe femei care şi-au dat locul din barcă prietenelor sau surorilor, Ida Strauss care a refuzat să se ducă în barcă fără soţul ei Isador şi hotărăşte să rămână cu el pe vas, poştaşii care au murit înecaţi în vapor încercând să salveze corespndenţa şi multe alte poveşti de eroism. Căpitanul Smith este văzut ultima dată pe punte după ce toate bărcile au fost lansate. Nu se ştie ce sa întâmplat cu el cu toate că moartea sa a fost preznetată în diferite feluri în diferite filme. Benjamin Guggenhein şi Thomas Andrews sunt printre oamenii iluştrii care au rămas în Titanic şi s-au dus cu el la fund. Cuprins de haos şi panică vasul se înclina din ce în ce mai tare până când ajunge la 45 de grade sau chiar mai mult. În acest moment pupa este scoasă afară din apă şi se pot vedea elicele imense ale navei. Practic este ca o clădire de 25 de etaje. Luminile se sting dintr-o dată lăsând scena în întunericul unei nopţi fără Lună. Spatele ridicat al navei aplica o presiune de 25000 de tone cu 50% mai mult decât era conceput să suporte aşa că punţile şi suprastrucura cedează brusc şi nava se rupe în două. Felul în care s-a rupt de fapt este controversat, noile teorii susţin că ruptura a început mai devreme, încetisor, însă imaginea din filmul Titanic din 1997 cu vasul rupând-se în două într-un mod foarte violent este probabil apropae de adevăr. Apoi partea din faţă se umple de apă imediat, se scufundă. Aceasta devine aproape verticală şi rămne aşa timp de câteva minute. Partea din faţă se detaşeaza şi se duce la fund iar peste cateva minute şi pupa păstrându-şi poziţia verticală se scufundă, ceea ce este descris de bucătarul şef al vasului (care este singurul supravieţuitor ce a stat pe vas până în aceste momente) ca o coborâre cu liftul. La ora 2:20, 15 aprilie 1912 Titanicul a dispărut complet în ocean. Cele două bucăţi ale sale se află la o adâncime de 4 km pe fundul mării şi se află la o distanţă de aproape 2 km una faţă de alta. Partea din faţă sa păstrat oarecum intactă iar cea din spate este foarte distrusă. 1500 de oameni au ajuns în apele îngheţate ale oceanului. Supravieţuitorii descriu scena drept terifiantă cu sute de ţipete ale oamenilor pe moarte. La o temperatura de 2 grade în apa şi 5 grade afară era o problemă de minute până când urma să se facă liniste. Bărcile de salvare ce pluteau în jur nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni pentru că le era frică că vor fi scufundaţi de atâtea sute de oameni. Ofiţerul Lowe totuşi leagă 4 bărci una de alta şi transferă oamenii din barca sa în cele 4. Se întoarce la locul scufundării însa este destul de târziu. O imagine terifinată a o mie cinci sute de oameni morţi îngheţaţi în apa oceanului îl aşteaptă. A reuşit să salveze patru oameni ce mai erau în viaţă dintre care unul a murit. După câteva ore de aşteptare vasul Carpathia ajunge şi îi ia la bord pe toţi cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alţi supravieţuitori se îndreaptă spre New York într-o atmosfera trista şi sumbră. Carpathia a fost considerată eroul salvator al supravieţuitorilor de pe Titanic. Mai multe monumente au fost ridicate peste tot prin lume în memoria celor 1500 de victime.
După ce a mai primit persoane la bord din Cherbour, Anglia şi Queenstown, Irlanda, Titanic înainta în Atlantic cu 2200 de persoane la bord.
Căpitanul a ordonat viteză maximă, 21 Nd (42 Km/h), apoi, după ce a primit avertizări de iceberg, a mărit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de cai putere.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade. Pe data de 14/04/1912, Titanic a lovit un iceberg la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 părţi.
În cele 20 de bărci de salvare au intrat 700 de oameni. Restul de 1517 au murit în apa îngheţată a Atlanticului. În urma impactului cu icebergul cinci din compartimentele etanşe au început să fie inundate foarte rapid. Căpitanul Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al Titanicului) au făcut o evaluare rapidă a situaţiei. Thomas Andrews a stabilit că vasul se va scufunda cu siguranţă. La nici jumătate de oră de la impact, ofiţerii şi echipajul erau mobilizaţi pentru acţiunea de evacuare de urgenţă. Au început să pregătească bărcile de salvare şi pasagerii instruiţi prin ordinul căpitanului să iasă pe punte cu vestele de salvare pe ei. Din păcate oamenii de la bord nu erau de loc îngrijoraţi, fiind pe un vapor de "nescufundat", se simţeau în deplină siguranţă. Momentan nu era nici un semn că vasul s-ar scufunda. Înăuntrul navei, în punţile inferioare, apa se ridica vertiginos ajungând la capătul superior al compartimentelor etanşe şi de acolo pe punţi de unde ajungea cu uşurinţă în următorul compartiment. Pasagerii de la clasa a treia încep să fie inundaţi şi începe panica, dar porţile de acces la punţile superioare sunt închise. În bărcile de salvare au prioriate pasagerii de la clasa întâi. Conştienţi că bărcile nu sunt suficiente pentru toţi, ofiţerii încep să pună în bărci doar femeile şi copiii. Oamenii sunt neîncrezători la ideea de a se sui în bărci şi mulţi preferă să rămână la bordul navei unde se simţeau mult mai în siguranţă, mai ales că se spunea că este doar o procedură de precauţie şi vor fi aduşi înapoi la bord. Cu toate acestea, în jurul orei 00:30, prima barcă este lansată cu numai 12 pasageri. Bărcile fuseseră testate pentru greutatea a 70 de bărbaţi. Atmosfera este oarecum calmă, fără panică pe punte iar vaporul începe încet să se scufunde înclinându-se în prova. Oceanul era foarte limpede, fără nici un val iar cerul era plin de stele şi senin, fără Lună. Temperatura era foarte scăzută, era în aprilie şi în mijlocul Atlanticului de Nord. Atmosfera nu era la fel de calmă în pântecele navei la clasa a treia unde oamenii sunt ţinuţi închişi în spatele uşilor din oţel şi ameninţaţi cu arma de către ofiţeri. Oamenii încearcă să iasă pe diferite căi, dar se pierd în coridoarele labirintice ale navei sau nu ajung la porţile care erau deschise. Din când în când, se mai permite accesul femeilor şi copiilor. Nivelul apei creşte tot mai mult, iar vasul începe să se scufunde mai repede şi înclinaţia este din ce în ce mai mare. Panica începe şi pe punţile superioare unde devine evident că vasul chiar se scufunda şi nu sunt destule bărci de salvare. Orchestra de la clasa întâi continuă să cânte pe punte, lucru care a rămas în istorie. Unii pasageri de la clasa a treia găsesc calea de ieşire afară. Bărcile pleacă una câte una fără a fi umplute la capacitatea maximă. Au loc multe incidente, legate de coborârea lor la apă, care la acea vreme era o operaţiune foarte dificilă. În jurul orei 01:30, este lansată ultima barcă. În total 18 bărci au fost lansate. Mai sunt însă două bărci pe punte, care încep să fie umplute cu oameni, dar situaţia devine tot mai dramatică deoarece vaporul se scufundă din ce în ce mai repede şi apa ajunge la nivelul punţilor unde se află aceste ultime bărci. Curând apa ajunge la nivelul primului coş, acesta se prăbuşeşte strivind oamenii şi generând un val ce răstoarnă una din bărci. Această barcă răsturnată este folosită drept plută de mai mulţi oameni aflaţi în apă. În vapor, apa ajunge la punţile superioare, la saloanele elegante de la clasa I, inundate în mod violent. Mulţi oameni mor înecaţi aici. Afară, pe punţi este haos total şi panică, toate bărcile au plecat iar oamenii devin conştienţi că vor muri. Aceste momente au devenit clasice în literatură şi filme care le-au portretizat în nenumărate modalităţi: ultimul cântec al orchestrei, imnul "Nearer My God To Thee" (mai aproape Dumnezeule de Tine), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică, vesela, mobilierul şi nenumăratele opere de artă începând să alunece şi să se prăbuşească. Povestea scufundării Titanicului este o poveste de laşitate şi eroism: un băiat ce a intrat într-o barcă de salvare deghizat în femeie, mai mulţi bărbaţi ce s-au furişat în barcă şi au stat ascunşi sub fustele femeilor, Bruce Ismay care după câteva momente de panică şi isterie, profită de un moment de neatenţie al unui ofiţer şi se urcă în barca de salvare, înaintea femeilor şi copiilor. Însă orchestra care a cântat până la sfârşit, multe femei care şi-au dat locul din barcă prietenelor sau surorilor, Ida Strauss care a refuzat să se ducă în barcă fără soţul ei Isador şi hotărăşte să rămână cu el pe vas, poştaşii care au murit înecaţi în vapor încercând să salveze corespndenţa şi multe alte poveşti de eroism. Căpitanul Smith este văzut ultima dată pe punte după ce toate bărcile au fost lansate. Nu se ştie ce sa întâmplat cu el cu toate că moartea sa a fost preznetată în diferite feluri în diferite filme. Benjamin Guggenhein şi Thomas Andrews sunt printre oamenii iluştrii care au rămas în Titanic şi s-au dus cu el la fund. Cuprins de haos şi panică vasul se înclina din ce în ce mai tare până când ajunge la 45 de grade sau chiar mai mult. În acest moment pupa este scoasă afară din apă şi se pot vedea elicele imense ale navei. Practic este ca o clădire de 25 de etaje. Luminile se sting dintr-o dată lăsând scena în întunericul unei nopţi fără Lună. Spatele ridicat al navei aplica o presiune de 25000 de tone cu 50% mai mult decât era conceput să suporte aşa că punţile şi suprastrucura cedează brusc şi nava se rupe în două. Felul în care s-a rupt de fapt este controversat, noile teorii susţin că ruptura a început mai devreme, încetisor, însă imaginea din filmul Titanic din 1997 cu vasul rupând-se în două într-un mod foarte violent este probabil apropae de adevăr. Apoi partea din faţă se umple de apă imediat, se scufundă. Aceasta devine aproape verticală şi rămne aşa timp de câteva minute. Partea din faţă se detaşeaza şi se duce la fund iar peste cateva minute şi pupa păstrându-şi poziţia verticală se scufundă, ceea ce este descris de bucătarul şef al vasului (care este singurul supravieţuitor ce a stat pe vas până în aceste momente) ca o coborâre cu liftul. La ora 2:20, 15 aprilie 1912 Titanicul a dispărut complet în ocean. Cele două bucăţi ale sale se află la o adâncime de 4 km pe fundul mării şi se află la o distanţă de aproape 2 km una faţă de alta. Partea din faţă sa păstrat oarecum intactă iar cea din spate este foarte distrusă. 1500 de oameni au ajuns în apele îngheţate ale oceanului. Supravieţuitorii descriu scena drept terifiantă cu sute de ţipete ale oamenilor pe moarte. La o temperatura de 2 grade în apa şi 5 grade afară era o problemă de minute până când urma să se facă liniste. Bărcile de salvare ce pluteau în jur nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni pentru că le era frică că vor fi scufundaţi de atâtea sute de oameni. Ofiţerul Lowe totuşi leagă 4 bărci una de alta şi transferă oamenii din barca sa în cele 4. Se întoarce la locul scufundării însa este destul de târziu. O imagine terifinată a o mie cinci sute de oameni morţi îngheţaţi în apa oceanului îl aşteaptă. A reuşit să salveze patru oameni ce mai erau în viaţă dintre care unul a murit. După câteva ore de aşteptare vasul Carpathia ajunge şi îi ia la bord pe toţi cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alţi supravieţuitori se îndreaptă spre New York într-o atmosfera trista şi sumbră. Carpathia a fost considerată eroul salvator al supravieţuitorilor de pe Titanic. Mai multe monumente au fost ridicate peste tot prin lume în memoria celor 1500 de victime.
Apoi, dupa 73 de ani, Robert Ballard, cu ajutorul navei ruseşti Keldish, a descoperit epava Titanicului.
S-a prezentat o viziune îndrazneaţă pentru anul 2020, când se va intenţiona reconstruirea Titanicului (varianta moderna). Această variantă conţine motor electric, sisteme radar, un spargator de valuri frontal şi alte lucruri. Designul va fi 95% acelaşi .
Statistici
Clasa | Nr. Persoane | Supravieţuitori | Morţi |
Clasa I | 329 | 199 (60.5%) | 130 (39.5%) |
Clasa II | 285 | 119 (41.7%) | 166 (58.3%) |
Clasa III | 710 | 174 (24.5%) | 536 (76.2%) |
Echipaj | 899 | 214 (23.8%) | 685 (76.2%) |
Total | 2223 | 706 (31.8%) | 1517 (68.2%) |
Vezi şi
4 aprilie 2011
Andrei Tarkovski[1]
Andrei Arsenievici Tarkovski (Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский) (n. 4 aprilie 1932 în Zavraje, Rusia (Regiunea Kostroma) - m. 28 decembrie 1986 la Neuilly-sur-Seine, lângă Paris. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois, Franţa) a fost un regizor, actor şi scriitor rus. Unul dintre cei mai influenti cineaşti ai erei sovietice şi al întregii istorii a cinematografiei. A jucat un rol pivotal în dezvoltarea cinematografiei moderne prin viziunea sa poetică şi studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se şi profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care de altfel se limitează la 7 filme şi câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-şi recunoaşte intenţia, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conţin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.
Tabel cronologic:
Tabel cronologic:
august - întreaga familie, împreună cu bunica pleacă în evacuare la Iurieveţ, unde rămân până în primăvara lui 1943. Arseni Tarkovski se înrolează ca voluntar pe front. Luptă în bătăliile de apărare a Moscovei şi pe fronturile al II-lea Baltic şi al Brianskului.
septembrie - Intră la şcoala de arte plastice, noiembrie - Se îmbolnăveşte de tuberculoză. Este internat la spitalul TBC pentru copii din Moscova, unde rămâne până în primăvara lui 1948.
la Mosfilm. iunie - începe lucrul la primul său lung-metraj, Copilăria lui Ivan, pe care îl termină în 1962.
decembrie - Prima prezentare a filmului Andrei Rubliov, la Sala Albă a Uniunii Cineaştilor.
|
9 martie 2011
5. Iertarea (Duminica Lăsatului sec de brânză)[1]
Iată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica Iertării”, două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o „postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:
„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni.”
Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”: sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila „artă” a postirii şi a pocăinţei. în nevointa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:
„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le...”
Avem sprijinitori şi pilde:
„Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut”.
În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei„Duminica Iertării” dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai”. Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului 1-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.” Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa „acestei lumi”. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne „fălim” întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns”. Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort” în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este „crăpătura” împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.
Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine „tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.
Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am către Tine...” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!
„Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”.
Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei slave”. Preotul slujitor înaintează către „locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului;
„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi
ia aminte spre sufletul meu,
şi-l mântuieşte pre el”
Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi” — şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului, „când mă necăjesc!”. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu”. Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.
Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului” .Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Şirul, însoţită de metanii. La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. în timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare, pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia, strana intonează cântările pascale.
Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.
[1] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 28-31
28 februarie 2011
4. Înfricoşătoarea Judecată (Duminica Lăsatului sec de carne)[1]
Următoarea Duminică este numită „Duminica lăsatului sec de carne” pentru că de-a lungul săptămânii ce urmează este I rânduită de către Biserică o postire parţială — abţinerea de la consumul de carne. Această rânduială urmează a fi înţeleasă în lumina a ceea ce s-a spus mai înainte despre sensul pregătirii înainte de Post. Biserica începe acum să ne „acomodeze” cu efortul duhovnicesc pe care-1 va aştepta de la noi şapte zile mai târziu. Treptat, ea ne poartă întru acest efort — cunoscând neputinţa noastră, anticipând slăbiciunea noastră sufletească.
În ajunul acestei zile (Sâmbăta lăsatului sec de carne), Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce „au adormit . întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice”. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi. Pentru a înţelege sensul legăturii dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi, trebuie să ne amintim că creştinismul este religia iubirii. Hristos le-a lăsat apostolilor nu o doctrină a mântuirii individuale, ci o nouă poruncă — „să se iubească unul pe altul”, adăugând: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul”. Iubirea este, deci, fundamentul, adevărata viaţă a Bisericii, care este, în cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, „unitate de credinţă şi iubire”. Păcatul este întotdeauna lipsa dragostei şi, deci, separarea, izolarea, războiul tuturor împotriva tuturor. Noua viaţă dăruită prin Hristos si transmisă nouă de către Biserică este, mai întâi de toate, o viaţă a împăcării, a „adunării în unitate a celor care sunt împrăştiaţi”, restaurarea iubirii distruse prin păcat. Dar cum putem începe întoarcerea noastră către Dumnezeu, împăcarea noastră cu Dumnezeu, dacă înăuntrul nostru noi nu ne întoarcem la porunca cea mare a iubirii? Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, care este dragoste şi care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. în Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi. Ceea ce îi ţine pe aceştia vii este dragostea noastră adevărată pentru Hristos, pentru că îi ţine „în Hristos”, şi cât de mult greşesc acei creştini apuseni care ori reduc rugăciunea pentru cei morţi la o doctrină juridică a „meritelor” şi a „compensaţiilor” ori pur şi simplu o resping, considerând-o nefolositoare. Marele priveghi al Duminicii lăsatului sec de carne pentru cei adormiţi serveşte ca model pentru toate pomenirile celor plecaţi dintre noi şi se repetă a doua, a treia şi a patra Sâmbătă din Postul Paştelui.
Dragostea constituie din nou tema evangheliei din „Duminica lăsatului sec de came”. Pericopa evanghelică pentru această zi ne prezintă parabola lui Hristos despre înfricoşătoarea Judecată (Matei, XXV, 31 -46). Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecăţii Lui? Parabola ne răspunde: iubirea — nu numai o simplă preocupare umanitară pentru o justiţie abstractă şi pentru „săracii” anonimi, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-1 întâlnesc în viaţa mea. Această precizare este importantă, pentru că astăzi din ce în ce mai mult creştinii tind să identifice iubirea creştină cu grijile politice economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană şi evoluţia sa unică la entităţi anonime precum: „clasă socială”, „rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt greşite. Este limpede că pe cărările vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti, profesionale etc. creştinii sunt chemaţi să se îngrijească, să facă ce este cel mai bine după posibilitatea şi înţelegerea lor, pentru o societate dreaptă, egală şi în general mai umană. Cu siguranţă că toate acestea izvorăsc din creştinism şi pot fi insuflate prin iubirea creştină. Ca atare, iubirea creştină este ceva diferit şi această diferenţă poate fi înţeleasă şi menţinută dacă Biserica îşi va păstra misiunea sa unică şi dacă nu va deveni o simplă „agenţie socială”, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel.
Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună” sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întâmplătorul şi exteriorul din „celălalt” — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină” personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul” sau „şinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în „om”, a unicului şi personalului în comun şi genera]. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.
Din acest punct de vedere, iubirea creştină este uneori opusul „activismului social” cu care atât de adesea se identifică creştinismul astăzi. Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana”ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”. Dar pentru creştinătate omul este „demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Acolo persoana este minimalizată la noţiunea de „individ”; aici individul este văzut numai ca persoană. „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană şi cu uşurinţă o sacrifică pentru „interesul comun”. Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe de fapt este, mai degrabă sceptic despre acea „umanitate” abstractă, şi comite un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană. Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale; el întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum — singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie să fie confundate. Creştinismul, cu siguranţă, are responsabilităţi către această lume şi trebuie să le îndeplinească. Acesta este domeniul „activismului social”, care aparţine în totalitate „acestei lumi”. Iubirea creştină ţinteşte, totuşi dincolo de „această lume”. Ea însăşi este o rază, o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu; ea transcende şi învinge toate mărginirile, toate „condiţionările” acestei lumi, pentru că motivaţia sa, scopul şi arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Şi noi ştim că totuşi, chiar în această lume care e „învechită în cele rele”, singurele biruinţe netrecătoare şi transformatoare sunt cele ale iubirii. .Să ne amintim de omul acestei iubiri şi vocaţii personale, să umplem lumea păcătoasă cu această iubire — aici este adevărata misiune a Bisericii.
Parabola Judecăţii de Apoi ne vorbeşte despre iubirea creştină. Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru „umanitate”, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Ştim că toţi oamenii au nevoie în cele din urmă de această iubire personală — recunoaşterea sufletului unic din ea, în care frumuseţea întregii Creaţii se reflectă într-un mod unic. Ştim, de asemenea, că oamenii sunt în temniţă, că sunt bolnavi şi însetaţi, şi înfometaţi pentru că acea iubire personală i-a negat. Şi în cele din urmă ştim că totuşi, oricât de îngust şi de limitat este cadrul existenţei noastre personale, fiecare dintre noi s-a făcut responsabil de o mică parte din împărăţia lui Dumnezeu, s-a făcut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că „întrucât unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie mi-aţi făcut...”
[1] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 24-28
Abonați-vă la:
Postări (Atom)