Iubiți credincioși,
Vremurile pe care le trăim astăzi ar
trebui să ne îndemne la rugăciune şi la o viaţă duhovnicească autentică, însă
realitatea este cu totul alta. Nimic din ceea ce consideram cândva normal şi
firesc nu mai este privit la fel astăzi. Trăim o perioadă a modelelor pseudo‑culturale,
în care copiii ne sunt educaţi altfel, considerând că prin eliminarea criteriilor
clare, a valorilor autentice, a autorităţii, inclusiv a autorităţii părinţilor
şi profesorilor, a disciplinei, li se va da posibilitatea să se dezvolte liberi
şi să‑şi urmeze mult mai bine ţelurile în viaţă. Însă despre ce dezvoltare este
vorba? Cea în care corectitudinea politică impune norme şi criterii imposibil
de acceptat în mod raţional? Nu cumva noua politică de acceptare nu este
altceva decât o dictatură de catifea, o ideologie pusă la punct pentru a scuza
eşecurile unora şi pentru a le prezenta drept repere demne de urmat?
Adevărul nu poate fi negociat, nici
relativizat în funcţie de interesele unora sau altora. Nu întâmplător, s‑a
vorbit şi se vorbeşte încă despre o critică a adevărului, ba chiar despre o
epocă a post‑adevărului, în care toate sunt permise, de dragul experienţei,
fără ca cineva să atragă însă atenţia asupra efectelor pe care un astfel de
haos moral îl poate produce. Accesul la informaţie este extrem de facil şi
astăzi. Doar cu un click, putem afla ceea ce acum câteva zeci de ani nu
obţineam decât prin căutări intense prin biblioteci şi prin discuţii cu
specialişti într‑un domeniu sau altul. Sigur că o asemenea înlesnire este
benefică, însă ea nu ne oferă şi criteriile de selecţie a informaţiei,
jaloanele între care putem să ne orientăm, pentru a fi cu adevărat şi temeinic
informaţi. Fără aceste repere vom rătăci permanent pe un ocean al informaţiei,
fără să ştim vreodată încotro ne îndreptăm cu adevărat.
Toate aceste schimbări produc modificări
majore în societate, iar cei mai vulnerabili sunt cei aflaţi la extreme: pe de
o parte, copiii şi tinerii, pe de altă parte, cei în vârstă. Primii nu vor
putea beneficia de o formare şi de o creştere cu adevărat sănătoasă, ci vor
pendula între o părere sau alta, insistându‑se mereu asupra libertăţii de
expresie, însă niciodată pe realităţile importante ale existenţei. Ceilalţi,
vârstnicii, se vor simţi tot mai marginalizaţi, chiar condamnaţi pentru
conservatorismul şi pentru dorinţa lor de a păstra tradiţiile aşa cum le‑au
fost transmise de părinţi şi bunici. Dincolo de toate acestea, legăturile
dintre oameni se vor pierde încetul cu încetul, creându‑se impresia că viaţa se
desfăşoară pe reţelele de socializare şi nicidecum în mijlocul cetăţii.
Educaţia clasică este considerată a fi plină de clişee ce trebuie numaidecât
eliminate şi înlocuite cu informaţii la zi, mult mai potrivite cu cerinţele
vremurilor. Paradoxal, olimpicii noştri şi profesorii lor dedicaţi continuă să
urmează regula muncii susţinute şi a disciplinei, a respectului, a onestităţii
şi a modestiei, fără ca prin aceasta să se ştirbească în vreun fel efortul lor
ştiinţific. Libertatea mult invocată se câştigă, se asumă, devine a noastră cu
adevărat numai în măsura în care înţelegem că rolul ei este acela de a uni
oamenii, nu de a‑i separa sau, cu atât mai mult, de a‑i determina să renunţe la
propria lor identitate şi conştiinţă.
Nu doar copiii şi bătrânii ne sunt
afectaţi, ci întreaga comunitate. Asistăm de ani buni la o adevărată luptă a
duhului acestui veac împotriva Bisericii. Totul este pus sub semnul întrebării,
totul este relativizat. Ne sunt criticaţi duhovnicii şi ierarhii, preoţii sunt
marginalizaţi, iar cuvântul lor nu mai are greutatea duhovnicească pe care o
avea cândva. Sunt vremuri dificile pentru Biserică, însă nu de nedepăşit. Câtă
vreme vom rămâne tari în credinţă, apropiaţi de Sfânta Liturghie şi de
slujitorii săi, de duhovnici şi de sfintele mănăstiri, va exista mereu
speranţă. Roata istoriei ne cheamă astăzi să fim mărturisitori asemenea
părinţilor din primele veacuri, asemenea celor care au avut curajul să se opună
prin cuvânt şi faptă dictaturilor de tot felul. Astăzi, icoana Învierii şi a
Crucii mărturisitoare ne sunt mai apropiate decât oricând.
Nu putem să tăcem nici în faţa războiului
de la graniţele ţării, nici faţă de cel ce riscă să înceapă în Orientul
Mijlociu. Creştinii de pretutindeni sunt chemaţi să se roage pentru pace, însă
câţi, oare, se roagă nu doar pentru pacea armelor, ci şi pentru răbdare şi
tărie pentru a birui în războiul duhovnicesc? Dacă ne amăgim că toate cauzele
ce au dus la aceste conflicte sunt doar de natură economică, politică sau
strategică, ne înşelăm amarnic. În spatele acestora se duce o bătălie de
veacuri, o luptă în care cel atacat este sufletul omului şi curăţia lui.
Adevăraţii duşmani sunt patimile şi necredinţa, ura şi egoismul, dorinţa
nestăvilită de putere şi părerea că nimic nu poate rezista în faţa banilor şi
armelor. În faţa acestora nu putem rezista decât cu rugăciune şi nevoinţă,
păstrând neştirbită unitatea de credinţă şi dragostea frăţească dintre noi.
Sursa: † Ambrozie, Episcop al Giurgiului. Învierea Domnului – Sărbătoarea păcii și a bucuriei. Pastorală la Învierea Domnului. Giurgiu: Editura Episcopiei Giurgiului, 2024, p. 8-11. Disponibil online: https://episcopiagiurgiului.ro/wp-content/uploads/2024/04/Interior-Pastorala-Inviere-2024.pdf [site accesat: 30.04.2024].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu