1910 – la 29 septembrie, în localitatea Vaţa de Sus, în apropiere de oraşul Brad (jud. Hunedoara), se naşte Zian, fiul lui Iosif şi Cristina Boca, cel ce avea să devină mai târziu părintele ieromonah Arsenie Boca
1929 – termină studiile liceale, la liceul „Avram Iancu” din Brad, ctitorie a Mitropolitului Andrei Şaguna (1809-1873) al Ardealului. Alături de un alt coleg va ieşi şef de promoţie şi, aşa cum era obiceiul acolo, va planta un gorun în curtea liceului, ce poate fi văzut şi azi, având o tăbliţă pe care scrie „Gorunul lui Zian”
1929-1933 – urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu
1933 – merge ca bursier al Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan (1882-1955), la intervenţia Prof. Nicolae Popovici (1903-1960), episcopul-martir, la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. Aici face studii cu Costin Petrescu, care-i încredinţează pictura scenei legate de Mihai Viteazul la Ateneul Român. Urmează şi cursuri de medicină, în special de anatomie. Îl cunoaşte pe Nichifor Crainic, frecventând şi alte cursuri în domeniul artei şi culturii
1935 – în ziua de 29 septembrie, când împlinea 25 de ani, este hirotonit diacon celib (diacon necăsătorit, formă de asceză răspândită mai ales în Ardeal) de Mitropolitul Nicolae Bălan
1939 – va merge la Muntele Athos, unde va sta vreme de 3 luni la Schitul Românesc Prodromu. Se întoarce în ţară şi aduce cu sine manuscrise ale Filocaliei, pe care le pune la dispoziţia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993), pe care îl va ajuta la traducere. Apoi cu binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan, alături de Părintele Nicolae Mladin (1914-1986), viitorul mitropolit al Ardealului, şi Părintele Serafim Popescu (1912-1990), va închega obştea Mănăstirii Sâmbăta, unde va declanşa o „mişcare de reînviere duhovnicească”
1940 – în ziua de 3 mai, este tuns în monahism, primind numele de Arsenie
1942 – pe 10 aprilie, în Vinerea Izvorului Tămăduirii, este hirotonit preot
1945 – a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcei pe 17 iulie. Este dus la Bucureşti şi pe 30 iulie este eliberat fiindcă nu i s-a găsit nici o vină
1945-1948 – sprijină moral şi material rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului
1946-1948 – ţine cursurile de spiritualitate, reunite în cartea „Cărarea Împărăţiei”
1948 – pe 14 mai este arestat a doua oară de Securitate, şi anchetat la Făgăraş
1948 – la 25 noiembrie Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce, personal, pe Ieromonahul Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop
1949 – pe 14 septembrie, la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, se slujeşte la Mănăstirea Prislop prima liturghie cu Arhiereu, participând Prea Sfinţitul Episcop Andrei Mageru. Cu această ocazie, Părintele Arsenie este hirotesit protosinghel
1950 – Mănăstirea Prislop devine mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie, ajutat în slujire de Părintele Dometie Manolache (de la Mănăstirea Râmeţ)
1951 – în ziua de 15/16 ianuarie, Securitatea îl arestează a treia oară
1952 – pe 17 martie este eliberat, după ce fusese deţinut la Canal şi la Ocnele Mari. În aprilie revine la Mănăstirea Prislop
1953 – de Rusalii este anchetat iarăşi
1955 – este arestat pe data de 5 octombrie şi închis la Timişoara, Jilava şi Oradea
1956 – în aprilie este eliberat după 6 luni de detenţie
1959 – Mănăstirea Prislop este desfiinţată, maicile sunt alungate iar clădirea este transformată în cămin de bătrâni până în 1976 când este redeschisă. Părintelui Arsenie este alungat şi i se interzice să mai slujească. Astfel îşi începe pribegia în Bucureşti.
1959-1961 – va ucenici pe lângă pictorul Vasile Rudeanu
1961 – după o lungă pribegie în Bucureşti, este angajat ca pictor la Atelierele de pictură ale Patriarhiei de la Schitul Maicilor
1968 – este pensionat cu o pensie de batjocură. Se apucă de pictat Biserica Drăgănescu de lângă Bucureşti, lucru ce va dura 15 ani
1969-1989 – va avea un atelier de pictură şi o chilie la nou-înfiinţatul aşezământ mănăstiresc de la Sinaia
1989 – la 28 noiembrie Părintele Arsenie încetează din viaţă. Este înmormântat la Mănăstirea Prislop în ziua de 4 decembrie.
Părintele Serafim s-a născut la 13 august 1934, în San Diego, California, având numele Eugene Dennis Rose. Tatăl său, Frank, era de origine olandeză şi franceză, iar familia mamei sale, Esther, era din Norvegia. Esther era protestantă şi Frank deşi fusese crescut ca romano-catolic, a devenit protestant de dragul soţiei sale. Frank a avut mai multe ocupaţii, fiind o vreme şi un magazin de dulciuri, apoi a lucrat la General Motors, şi în cele din urmă, a avut o slujbă de administrator la un stadion sportiv. Eugene a absolvit liceul din San Diego în 1952, fiind cel dintâi din clasa sa. Era socotit de către părinţii, profesorii şi apropiaţii săi, un tânăr „geniu” sortit unei cariere strălucite în ştiinţă sau matematică. Cu toate astea, până când a intrat la Colegiul Pomona din Sudul Californiei, asemenea preocupări lumeşti i se păreau lipsite de însemnătate faţă de o nouă insuflare arzătoare de a cunoaşte , de a înţelege adevărul în sensul cel mai înalt.
Simţindu-se înstrăinat de societatea din preajma sa, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii şi materialismului ei, şi a lăsat religia protestantă în care fusese crescut. Căutarea Adevărului l-a purtat mai întâi prin folosofia apuseană şi apoi printr-un studiu al înţelepciunii orientale, pentru care a învăţat limba chineză, atât cea veche, cât şi cea modernă.
Absolvind Colegiul Pomona în 1956 cu titlul de licenţiat în limbi orientale, Eugene a intrat la Academia de Studii Asiatice din San Francisco şi a studiat sub îndrumarea decanului acesteia, Dr. Alan Watts. La aceeaşi Academie a găsit un reprezentant adevărat al tradiţiei chineze, un filosof cu numele Gi-ming Shien. Eugene a mers la diferite temple orientale şi l-a ajutat pe Gi-ming să traducă Tao The Ching din vechile caractere. În 1957 a devenit student pentru studii aprofundate la Universitatea Berkeley din California, unde a primit titlul de master în limbi orientale în 1961. Adâncimea înţelepciunii filosofilor pre-creştini l-a lăsat pe Eugene oarecum neîmplinit, şi era deznădăjduit că nu cunoştea cauza. De la Gi-ming şi din scrierile metafizicianului francez René Guénon, învăţase valoarea apropierii de o religie tradiţională, ortodoxă, oricare ar fi aceea. Neputând afla scopul pentru care cerceta religiile orientale tradiţionale pe care le încercase deja, a pornit într-o zi să vadă chipul ortodox, răsăritean de religie, cunoscut de copil - creştinismul. Povestind această clipă cu mulţi ani mai târziu, a scris: De-a lungul cercetărilor mele de ani de zile, m-am mulţumit să mă aflu deasupra tuturor tradiţiilor, dar fiind oarecum credincios acelora …. Când am intrat într-o Biserică Ortodoxă, a fost numai pentru a vedea o altă tradiţie - ştiind că Guénon (sau vreunul dintre discipolii săi) înfăţişase ortodoxia ca fiind cea mai adevărată dintre tradiţiile creştine. Totuşi, când am intrat într-o Biserică Ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat ceva cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus că eram acasă, că toată căutarea mea luase sfârşit. Nu ştiam cu adevărat ce însemna aceasta, fiindcă slujba îmi era foarte necunoscută, şi într-o limbă străină. Am început să iau parte la slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba şi obiceiurile, dar păstrând încă toate ideile de bază ale lui Guénon, despre toate tradiţiile spirituale adevărate. Totuşi, odată ce strângeam legătura cu ortodoxia şi cu credincioşii ortodocşi, a început să intre în conştiinţa mea o nouă idee: că Adevărul nu era numai o idee abstractă, căutată şi cunoscută cu mintea, ci era ceva personal - chiar o Persoană - căutată şi iubită cu inima. Şi aşa, L-am cunoscut pe Hristos. Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica Fiului risipitor, la 25 febr. 1962, în Catedrala Ortodoxă Rusă cu hramul Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din San Francisco. Când a primit cea dintâi Împărtăşanie cu Sfintele Taine a simţit în gură gust ceresc, dumnezeiesc, care a ţinut vreme de o săptămână. În San Francisco a devenit ucenic al unuia dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai veacului al XX-lea, Sf. Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toată lumea ca făcător de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, părinte al orfanilor, şi izbăvitor al celor împovăraţi. Cu acest bărbat nepământesc drept povăţuitor, Eugene a pătruns în ceea ce avea să numească mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu neputinţă de grăit prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul şi inima creştinismului nestricat, din lumea cealaltă. Văzând în tânărul Eugene un posibil urcuş, fără de asemănare, Arhiepiscopul Ioan s-a străduit cu deosebire, să-l pregătească pentru o viaţă de slujire în Biserică. Eugene a absolvit acest curs în fruntea tuturor, deşi toate cursurile s-au ţinut în limba rusă, iar Eugene era doar convertit în această clasă. Îndată după ce a terminat Eugene, Arhiepiscopul Ioan a pus capăt cursului, ca şi cum l-ar fi pornit numai pentru a-i da lui Eugene învăţătură teologică dreaptă, tradiţională. Eugene a vrut să-şi dedice restul zilelor vieţii sale ca să aducă Adevărul Sfintei Ortodoxii contemporanilor săi. Împreună cu un tânăr rus, Gleb Podmoşenski, a întemeiat o obşte misionară, închinată celui dintâi sfânt ortodox din America, Sf. Gherman din Alaska. În 1964, fraţii au deschis un magazin de cărţi ortodoxe în San Francisco şi au început să publice revista „The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox), tipărind fiecare număr la o tiparniţă foarte primitivă. Au început toate aceste lucrări cu binecuvântarea şi încurajarea Arhiepiscopului Ioan Maximovici. După plecarea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966, Eugene şi Gleb au început să caute o bucată de pământ în pustia din California de nord, unde au continuat să tipărească „The Orthodox Word”, şi în acelaşi timp au pătruns în nevoinţele ascetice de-a lungul veacurilor. Arhiepiscopul Ioan le binecuvântase şi această lucrare, nu cu multă vreme înainte de plecarea sa la Domnul. Înalt Prea Sfinţia sa le spusese lui Eugene şi lui Gleb că socotea că cei doi vor întemeia o mânăstire misionară în nordul Californiei. În 1969, Eugene şi Gleb s-au aşezat pe o coastă muntoasă retrasă („Noble Ridge”) lângă orăşelul Platina, California, aducând cu ei tot echipamentul de tipărit. După un an de singurătate şi nevoinţe pustniceşti, la 27 octombrie 1970, au fost tunşi în monahism de către Arhiepiscopul Antonie Medvedev de San Francisco şi America de apus. La călugărie, Eugene a primit numele Sfântului rus Serafim de Sarov, iar Gleb a primit numele Sfântului Gherman din Alaska, iar noua mânăstire a primit de asemenea hramul după Sf. Gherman. Smeritul bătrân, Arhimandritul Spiridon Eftimov, i-a fost „naş de călugărie”, luându-l sub mantie la tundere. Pr. Spiridon fusese ucenic al Arhiepiscopului Ioan, şi ca învăţător, Dumnezeu îi dăduse darul înainte vederii. În anii care au urmat, Pr. Spiridon i-a vizitat pe călugări de câte ori i-a stat în putinţă, dându-le sfaturi duhovniceşti de mare preţ şi ajutându-i să aşeze noua Mănăstire din Alaska pe o temelie duhovnicească trainică. Părinţii Serafim şi Gherman au căutat povăţuire duhovnicească şi la Episcopul Nectarie Kontzevitch din Seattle, ucenic al Bătrânului Nectarie de la Mânăstirea Optina din Rusia.
Episcopul Nectarie se bucura foarte mult să viziteze noua mânăstire din nordul Californiei, care îi amintea de mânăstirile din pădurile Sfintei Rusii. El a scris într-o scrisoare, „la Platina sălăşluieşte duhul de la Optina. În acelaşi timp i-a atenţionat pe Părinţii Serafim şi Gherman să nu cadă în mândrie. ’Să nu socotiţi că toate cele câte le aveţi sunt prin ostenelile ori „Desert-dwellers” = sălăşluitori ai pustiei. vrednicia voastră,’ le spunea Prea Sfinţia sa. ‘Este un dar de la Dumnezeu!” În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Părintelui Serafim a început să prindă roadă. Şi-a ridicat o chilioară în pădure şi acolo s-a adâncit în rugăciune şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu insuflate. Prin curăţire lăuntrică treptată, prin osteneală ascetică şi războiul nevăzut, a început să agonisească minte şi inimă, chipul cugetării şi cel al simţirii învăţătorilor şi al văzătorilor cu duhul de odinioară şi avea o legătură adâncă cu natura şi cu animalele, şi preţuia fiecare zi, când putea să stea la Noble Ridge. S-a simţit doar pelerin pe acest pământ şi se pregătea cu râvnă pentru viaţa de dincolo. Câteva împrejurări au mărturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealaltă, mai ales cu părintele său duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat la Domnul. Din sălăşluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcătuit o mulţime de cărţi şi reviste care au slujit pentru a aşeza înţelepciunea tradiţională în contextul modern. A scris, a tradus, a cules litere, a tipărit şi cele scrise le-a trimis în toată lumea, unde, întreaga lor semnificaţie avea să se vadă după adormirea sa întru Domnul. Neirosind niciodată nici o clipă, părea îndemnat să pună plinătatea Adevărului la îndemâna înţelesului omului modern dezrădăcinat, împrăştiat în toate părţile, înainte de a fi prea târziu. Văzând mai înainte vremurile apocaliptice care ne stau în faţă, zicea: „Este mai târziu decât socotiţi! De aceea, grăbiţi-vă, să faceţi lucrarea lui Dumnezeu.” Pr. Serafim a fost hirotonit diacon la 2 ianuarie 1977, iar la 24 aprilie 1977, în Duminica femeilor mironosiţe, a fost hirotonisit preot. Cele două hirotoniri au fost săvârşite de către mai sus pomenitul Episcop Nectarie din Seattle. Cu toată dragostea pe care o avea Părintele Serafim pentru singurătatea pustiei, şi cu toată aplecarea sa către o stare de însingurare şi cugetare filosofică, şi-a petrecut ultimii ani întru lucrare pastorală tot mai mare. Era foarte iubit de către fiii săi duhovniceşti pentru înţelepciunea sa simplă şi putinţa sa de a înţelege suferinţele oamenilor. Unii oameni erau uimiţi să afle că acest om care era atât de neschimbat în buna sa aşezare duhovnicească, atunci când începea să scrie despre înşelările duhovniceşti care îi pot duce pe oameni la rătăcire, putea fi în acelaşi timp şi foarte înţelegător, când avea de a face cu o persoană căzută în păcat. O boală scurtă şi năprasnică l-a luat pe Pr. Serafim din lumea aceasta pământească la 2 septembrie 1982. Avea numai patruzeci şi opt de ani, aflându-se întru toată tăria puterilor sale. În coşciugul din biserica simplă a mânăstirii, chipul său răspândea o stare de linişte nepământească, mărturisind pentru pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de strălucitor – cu adevărat, ca de aur - încât copiii nu se puteau desprinde de sicriul său. Taina morţii şi a vieţii de dincolo - la care cugetase cea mai mare parte a vieţii sale intelectuale - nu mai era acum o taină pentru sfinţia sa. Ajutorul pe care sfinţia sa l-a dat din lumea cealaltă fiilor săi duhovniceşti, a început să mărturisească minuni. De-a lungul zilelor vieţii Părintelui Serafim, cărţile sale au fost cunoscute de un număr destul de mic de oameni din ţările vorbitoare de limbă engleză. Cu toate astea, în cele două decenii care au trecut de la plecarea sa la Domnul, scrierile sale au avut o mare înrâurire în lumea întreagă. Fiind traduse în câteva limbi - rusă, greacă, română, sârbă, bulgară, georgiană, franceză, letonă, poloneză, italiană şi malaialamă (în sudul Indiei) – cărţile sale au schimbat vieţi fără de număr, cu adevărul lor neabătut. În Rusia, în vremea reprimării comuniste a literaturii duhovniceşti, Ortodoxia şi religia viitorului şi Sufletul după moarte au fost răspândite în ascuns, scrise la maşină, ajungând să fie cunoscute de milioane de oameni. Odată cu încetarea prigoanei religioase, cărţile şi articolele sale au fost publicate în Rusia în tiraje de masă, şi s-au găsit de vânzare pretutindeni - chiar şi pe standurile de cărţi din metroul din Moscova. Pe lângă cele două cărţi pe care le-am pomenit, lucrările publicate ale Părintelui Serafim cuprind Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului; Împărăţia Cerului, Crearea lumii şi omul începuturilor; Nihilismul; şi Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă. Toate aceste cărţi, în afară de Locul Fericitului Augustin, au fost publicate mai întâi de Mânăstirea Sf. Gherman, după plecarea la Domnul a Părintelui Serafim. Obştea pregăteşte acum publicarea altor cărţi scrise de Pr. Serafim, cuprinzând articolele şi conferinţele complete, şi lucrarea sa cea mai cuprinzătoare „An Orthodox Survival Course” (Curs de vieţuire ortodoxă). Creştinii ortodocşi de astăzi îl socotesc acum pe Pr. Serafim ca fiind esenţa în lucrarea de restaurare a rânduielilor duhovniceşti tradiţionale ale creştinismului adevărat. El este lumină de nădejde în faţa unui viitor nesigur. Prin publicarea cărţilor sale în limba română, tot mai mulţi credincioşi se pot întări întru sfânta credinţă ortodoxă, pregătindu-se pentru Împărăţia cea cerească şi viaţa veşnică, dimpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
[1] Text preluat din cartea Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, Experienţe contemporane „după moarte” în lumina învăţăturii ortodoxe despre viaţa de dincolo, traducere din limba engleză de prof. Graţia Lungu-Constantineanu, ediţie îngrijită de Protos. Teodosie Paraschiv, Editura Tehnopress, Iaşi, 2003, p. 278 - 284
Arta de a exprima sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor sau „după cum învaţă şi Părinţii Bisericii, este limbajul cel mai apropiat de suflet”[1]
Muzica, poate schimba oameni? Nu cred, însă Dumnezeu o poate face şi cu ajutorul, fiind mijlocul cel mai uşor prin care sufletul omenesc vibrează la auzul ei.
Ich Habe Genug („De-ajuns este mie”), este cantata nr. 82, compusă de Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) pentru sărbătoarea Întâmpinării Domnului.[2]
Despre Eugene Rose, ce va deveni mai târziu Ieromonahul Serafim Rose, Alison[3] spune: „Dacă este adevărat că Dostoievski i-a dăruit lui Eugene Ortodoxia, atunci la fel de adevărat este că Bach i L-a dăruit pe Hristos.”
Bach a reuşit să exprime în creaţia sa dorul omului după tărâmul ceresc. Aria 1 este un suspin de uşurare căci sfârşitul vieţii este aproape: „De-ajuns este mie! L-au primit pe Mântuitorul, nădejdea celor credincioşi, în ale mele braţe de dorire. De-ajuns este mie! Văzut-am pe El; credinţa mea l-a îmbrăţişat pe Iisus, iar astăzi aş părăsi lumea bucuros. De-ajuns este mie!”[4]
De câte ori venea Alison pe la el, îi cerea să pună această cantată. Când venea timpul să plece, el lua discul şi punea partea cu Ich Habe Genug. Se aşeza în fotoliu şi asculta ceasuri în şir contemplând. Tânjea după altceva. Bach îi sugera o altă lume, dincolo de moarte. Alison crede că Bach a jucat rolul cel mai însemnat în revenirea lui Eugene la credinţa lui Dumnezeu.[5]
„Când Părintele Serafim era tânăr”, crede Părintele Gherman, „în adâncul său voia să moară. Simţea că ceva nu este în regulă cu el, că se «săturase» de lume. Pentru el, moartea ar fi fost o dulce alinare şi asocia dulceaţa cu cantata cu pricina. Când a devenit ortodox, i s-a dat viaţa. De-acum nu mai era «sătul» de viaţă… Dorea să ducă Ortodoxia şi altora, şi nu mai voia să moară.”[6] Asculta mai multe audio Muzica
[1] Ieromonahul Damaschin, Viaţa şi lucrările Părintelui SERAFIM ROSE, traducere de Constantin Făgeţean şi Pr. Constantin Jinga, Editura Sofia, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 48
[2] Cunoscută în Occident ca Sărbătoarea Purificării Fecioarei Maria
[3] Alison Haris, studentă ca şi el în anul I, la Colegiul Pamona din California de Sud
Unii oameni ar putea spune că aceasta e „bătaia lui Dumnezeu”. Să fie aşa oare? Sau păcatele noastre, ale tuturor românilor, se întorc împotriva noastră. Obişnuim să plasăm foarte frumos şi discret mâţa în curtea vecinului doar să scăpăm de o grijă şi nu privim la repercusiunile faptelor noastre. În fine, am auzit pe cineva spunând că în Polonia plouă de când le-a murit preşedintele în accidentul aviatic. Să fie oare acesta adevăratul motiv, sau urmări cauzate „vulcanului islandez” care a irumpt acum ceva vreme?
De ce tot vorbesc părinţii (duhovnicii), şi mai bătrâni şi mai tineri că este nevoie de multă rugăciune, acum mai mult ca oricând?
Să ne lumineze Dumnezeu şi să ne ocrotească de tot răul!
Cine mai poate crede că în zilele noastre mai există şi oameni care prin vocaţia lor sunt mai aproape de Dumnezeu decât mulţi dintre noi, poate. Şi, totuşi mai există şi astfel de oameni, unii dintre ei ascunşi de „ochii lumii” , alţii în mijlocul ei, fiecare cu misiunea lui, însă având acelaşi „target”: întâlnirea cu Dumnezeu. În anul 2008, prin luna mai, când cireşele erau încă necoapte iar vara dădea semne timpurii că îşi va face în curând simţită prezenţa, am pornit la drum, într-un pelerinaj. Într-o seară, undeva prin agitaţia din Bucureşti, într-o oază de linişte, m-am întâlnit cu un bun prieten de-al meu ce mi-a propus să merg cu el într-un pelerinaj de câteva zile la Mănăstirea Petru Vodă din Moldova. Cu bucurie şi entuziasm aproape copilăresc am acceptat oferta, ce părea la prima vedere irezistibilă, însă exista totuşi un mic inconvenient: trebuia să plecăm chiar în noaptea aceea. O umbră de îndoială s-a aşternut peste mine dar am hotărât să las toate lucrurile în voia lui Dumnezeu, nimic fiind întâmplător îmi ziceam eu. Peste câteva ore trebuia să ne întâlnim şi cu ceilalţi pelerini, aşadar trebuia să mă grăbesc căci nu aveam la dispoziţie decât puţine ore pentru a mă pregăti pentru călătorie. Mi-am pus câteva haine în rucsac şi am plecat spre Piaţa Romană, locul de întâlnire. Acolo l-am întâlnit pe A., cel care mi-a propus să merg în pelerinaj, care mi-a prezentat situaţia: trebuia să mai aşteptam încă vreo oră maşina cu ceilalţi pelerini. Înfriguraţi am aşteptat iar când au sosit şi aceia, ne-am îmbarcat şi am pornit la drum, veseli şi pe jumătate adormiţi. Drumul a durat câteva ore, în Târgu Neamţ am făcut un mic popas şi nu am mai oprit apoi decât la mănăstirea Petru Vodă. Când am sosit noi, slujba ceasurilor era începută, şi am rămas în biserică până la terminarea Sfintei Liturghii. Slujba s-a terminat pe la prânz, în jurul de orei 12. Ceilalţi pelerini, cu care am venit noi, voiau să stea de vorbă cu părintele stareţ, însă dat fiind faptul că dânsul era foarte ocupat cu mulţimea de pelerini venită la mănăstire să vorbească cu el, am hotărât să facem ceva, nu doar să aşteptăm acolo în frig, căci trebuie să mărturisesc că vremea nu prea era călduroasă. Aşa am hotărât să mergem la Părintele Proclu, un părinte pustnic din Munţii Sihlei. Era pentru prima dată când aveam să cunosc un părinte pustnic, căci o idee vagă despre ce sunt pustnicii aveam însă trebuia să o pecetluiesc cu mărturia propriei mele experienţe. Aşadar am hotărât să plecăm la dânsul. Un monah de-acolo din mănăstire, ne-a dat un pomelnic cu numele călugărilor să îl dăm Părintelui Proclu, ca să se roage pentru dânşii. După ce am luat pomelnicul, am purces la drum spre casa unde părintele stătea pe timpul iernii. Am ajuns într-un sat moldovenesc ce părea rupt de realitatea cotidiana, cu o atmosferă, ce ne-o conferea peisajul, de iz patriarhal. Priveliştea îţi tăia răsuflarea căci te simţeai străin de acea lume care era parcă ruptă din basmele populare, aducând un sentiment de întoarcere la origini, în satul bunicilor; parcă eram prins într-un tablou din romanul lui Ionel Teodoreanu, „La bunici”. La intrarea în sat am întrebat unde se este casa în care stă Părintele Proclu, şi am aflat că este ultima, chiar la capătul satului. Am mers vreo 10 minute cu maşina pe lângă un râu ce şerpuia nestânjenit de prezenţa noastră şi a pădurii seculare de lângă el, până ce am ajuns la capătul satului unde am fost întâmpinaţi de o privelişte minunată: o poiană se desfăşura sub privirile noastre, unde verdeaţa te îmbia spre somn şi înviorare totodată. Am urcat pe un mic deal şi am aşteptat acolo vreo jumătate de oră, căci părintele avea musafiri. În acest timp, fiecare dintre noi se gândea în sinea lui ce să îl întrebe pe părintele, iar eu m-am hotărât să nu întreb nimic ci doar să ascult. După ce i-au plecat musafirii părintele ne-a primit, iar cineva din grupul nostru l-a întrebat dacă poate să îl filmeze iar el a refuzat categoric spunându-ne că va sta de vorba cu noi, cu condiţia să nu îl filmăm sau să îi facem poze. Am acceptat, puţin dezamăgiţi, căci fiecare dintre noi voia să aibă o amintire cu părintele. Am păşit pragul chiliei care nu avea o suprafaţă mai mare de 16 m2 şi am zărit un pat, două băncuţe şi câteva scaune, o masă şi pereţii plini de icoane. Ne-am aşezat fiecare pe unde am nimerit şi am început să îl ascultăm pe părintele. Ne vorbea cu lacrimi în ochi, toţi fiind pătrunşi de atmosfera de linişte ce domnea acolo. Ne-a vorbit aşa cam vreo oră şi l-am ascultat uimiţi şi totodată cu un sentiment de bucurie sfântă. Nu ne-a spus filozofii înalte ci lucruri simple ne-a vorbit. La un moment dat după ce a terminat de vorbit ne-a invitat să îi punem câteva întrebări, dacă avem. Ceilalţi l-au întrebat mai multe lucruri însă eu şi încă o persoana am stat şi doar l-am ascultat. Vizita la părintele a durat în jur de 2 ore, însă nu am simţit trecerea timpului niciunul dintre noi. La plecare părintele ne-a dat o binecuvântare la fiecare şi ne-a făcut semnul Sfintei Cruci pe capul fiecăruia zicând totodată o scurtă rugăciune. Am plecat cu sentimentul că sunt plin, de ce eram plin nu ştiam sigur, doar atât că simţeam o bucurie de nedescris si o stare de fericire pe care voiam să nu o ia nimeni de la mine. Când ne-am urcat în maşina toţi am manifestat aceeaşi stare. Părintele prin vorbele lui simple, cu toate „că nu are şcoli înalte, facultăţi precum noi”, ne-a dat răspunsuri tuturor indirect până să apuce careva să îl întrebe şi cu toţii am ajuns la concluzia că fiecare a primit răspunsurile la întrebările pe care le avea în minte. Ne aflam într-o stare de fericire care nu ne-a părăsit întreaga zi, nici după ce ne-am întors la mănăstire la Petru Vodă. Am mai rămas în mănăstire până seara târziu de am vorbit cu părintele Iustin Pârvu , apoi ne-am îmbarcat spre Bucureşti. La întoarcere am dormit căci eram frânţi de oboseală. Când am ajuns în Bucureşti se făcuse dimineaţă, soarele răsărea stingher peste clădirile din oraş. Răspunsurile indirecte ce mi le-a dat părintele Proclu s-au îndeplinit întocmai, de acest lucru dându-mi seama abia după câteva luni de zile.
Sentimentul care nu m-a părăsit până astăzi este acela că mai există şi în lumea secularizată de astăzi oameni ai lui Dumnezeu …
(articol publicat si in revista ASTO, nr 5, aprilie, 2010)
