Sfântul Dionisie Exiguul

 

          Sfântul Dionisie Exiguul a fost unul dintre sfinţii din secolul al VI-lea, şi a trăit între anii aprox. 460 – aprox. 555. El s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de azi, şi rămânând orfan de mic, a fost crescut la una din mănăstirile din zona, avându-l ca mentor pe părintele episcop Petru, căruia îi va purta recunoştinţă toată viaţa pentru hrana duhovnicească ce i-a oferit-o când era mic. De-aici va pleca în Orient, poate, la mănăstirea Mabboug (Ierapole) în Siria, unde va rămâne o perioadă, dar nu foarte mare căci va pleca şi de-aici din cauza răspândirii ereziei monofizite. Nu ştim dacă va fi călătorit şi în alte locuri, cert este că la sfârşitul secolului al V-lea el se va afla în Constantinopol. Aici va fi remarcat de către apocrisiarhul papal, care îl va recomanda papei Ghelasie al Romei (492-496), pentru cunoaşterea la perfecţie a limbii greceşti şi latineşti. În anul 496, după moartea papei Ghelasie (21 noiembrie), se afla în Roma, unde se va stabili pentru o vreme, poate, la Mănăstirea Sfânta Anastasia de la poalele Palatinului. Aici, în fosta capitală a imperiului, va lucra sub păstorirea a zece papi, începând cu Anastasie II şi sfârşind cu Vigiliu. Aici în Roma, datorită activităţii sale la Cancelaria pontificală ca arhivist, traducător, teolog ş. a., îl va fi cunoscut pe primul ministru al Teodoric, regele ostrogot al Italiei, Casiodor, cu care va lega o strânsă prietenie. În anul 540, Casiodor se retrage din viaţa publică şi se călugăreşte la mănăstirea înfiinţată de el la Vivarium în Calabria (sud-estul Italiei). Aici va înfiinţa o „universitate” sau „academie”, cum este numită de istorici, unde îl va lua pe prietenul său, deja înaintat în vârstă şi în înţelepciune, şi va preda alături de el dialectica. Spre sfârşitul vieţii resimte singurătatea şi dorul de locurile natale. După ani mulţi petrecuţi în „învăţământul glorios”, Sfântul Dionisie Exiguul, a adormit în Domnul în jurul anilor 545-555. Singura mărturie directă despre viaţa sa o avem de la prietenul său Casiodor, care îi creionează un portret înduioşător.

          Sfântul Dionisie Exiguul este cunoscut astăzi în aproape toată lumea creştină pentru faptul că a început numărătoarea anilor de la Hristos, iar nu de la întemeierea Romei (ab urbe condita, anul 753), fiind numit totodată şi părintele erei creştine.

O predica inedita...

http://www.youtube.com/watch?v=rtfTONbSZkk

Teologia şahului

      Într-una dintre cărţile lecturate de mine, în ultima vreme, am găsit o privire teologică asupra jocului de şah.

Ar fi de prisos ca eu să fac vreo introducere pompoasă despre ce  înseamnă şahul, ori să-i prezint istoricul, acest lucru nefăcând parte din scopul articolului meu. În schimb voi reproduce un pasaj din cartea lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, care explică din altă perspectivă ce înseamnă şahul.

„Duminica după-amiaza se organizau concursuri de şah. O deconectare nervoasă după tensiunea anchetelor. Mulţi copii erau buni şahişti. Pe mese se desenau tablele cu pătrăţele albe şi negre iar pe bucăţi de carton se desenau figurile pieselor, uneori se modelau din lut. Admiram intuiţia mişcărilor câte unui copil. Aşteptam o provocare. Ştiam un mod de a juca şah pe care ei încă nu-l ştiau, dar pe care trebuiau să-l înveţe. Şi într-o zi, un oltean, căruia nu-i reţin numele, care îi cam bătuse pe toţi, mă întrebă provocator:

- Domnule Maxim, dumneavoastră nu jucaţi şah? Nu ştiţi să jucaţi?

Asta şi aşteptam.

- Ba da, ştiu să joc, dar nu am adversar.

- Cum aşa? Chiar vă credeţi invincibil?

- Până acum n-am suferit nici o înfrângere şi cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că nu voi suferi nici de acum înainte!...

- Haideţi să facem o partidă, se grăbi el să aşeze piesele. M-aţi făcut curios. N-am auzit până acum să existe cineva care să nu fi pierdut măcar o dată în viaţa lui.

- Bine, facem partida. Dar, mai înainte de a începe, nu numai tu, ci oricare din jur, să-mi răspundă la trei întrebări în legătură cu jocul de şah. Dacă veţi răspunde corect şi integral, mă declar învins înainte de a muta o piesă. Dacă nu, va trebui să recunoaşteţi înfrângerea.

- Cum? Să mă declar învins înainte de a mişca vreo piesă?

- Da, dacă răspunsul tău va demonstra că nu ştii să joci şah. Şi atunci de ce să mai muţi?

- Domnule Maxim, ne faceţi curioşi! Puneţi întrebările!

- Iat-o pe prima: de ce jucaţi şah? A doua necesită o lămurire: jocul acesta este un limbaj, ascunde o taină despre aspectele şi lupta vieţii pe pământ. Ştiţi să traduceţi acest limbaj ca să înţelegeţi despre ce luptă e vorba şi cu ce arme să luptaţi? Ultima: mai întâi, jocul acesta este de fapt o problemă de gândire, de raţionamente şi calcule matematice, calcul al probabilităţilor şi, ca la orice problemă, avem nevoie de o cheie care să ne dea dezlegarea problemei. Cunoaşteţi cheia cu care să puteţi rezolva orice problemă de şah? Răspundeţi la fiecare întrebare sau daţi un răspuns global.

Răspundeau după cum înţelegeau sau din ce mai auziseră sau citiseră despre şah: că este un joc distractiv, deconectant, că este un joc de concentrare care dezvoltă atenţia, imaginaţia, inteligenţa, că este un prilej de a petrece timpul în chip nevinovat. Răspunsul fiecăruia reprezenta de fapt stadiul sufletesc, capacitatea de a înţelege diferitele aspecte ale vieţii. Căci fiecare scoate din vistieria inimii lui ceea ce are.

- Dragii mei, toate câte le-aţi spus sunt numai în parte adevărate. Dar nici unul nu aţi dat adevăratul şi întregul răspuns.

- Şi care este răspunsul?, au întrebat grăbiţi.

- Pentru o înţelegere mai uşoară le vom lua pe rând. Mai întâi, jucăm şah ca să cunoaştem caracterele!

Copii au făcut ochii mari, nedumeriţi.

- Ia uitaţi-vă la această tablă de şah pe care sunt aşezate piesele. Ce caracteristici observaţi la forma, numărul şi felul de a se mişca – stilul de joc al acestor piese?

- …?

- În această unitate de luptă sunt două linii de luptători. În cea din faţă, pionii sunt identici; numărul lor nu e o problemă pentru adversar. Piesele de pe linia din spate au denumiri şi caracteristici diferite şi dubluri, afară de două. Pionii, cei mai mulţi, sunt împinşi înainte. Cu ei se deschide bătălia. Mişcarea lor e scurtă. Ei n-au statură. Nu pot privi departe. Un pas, şi acela e limitat. Sunt cei mai expuşi a cădea în luptă. Ei se apără, nu atacă. Lasă loc celor din linia a doua, ca şi cum n-ar avea „viziune”. De multe ori sunt sacrificaţi, pentru a atrage în cursă adversarul sau pentru a dezvolta tactica şi strategia. Lovesc numai atunci când li se pune sula în coaste. Ei reprezintă mulţimea inconştientă de valoarea şi puterea ei, care n-are viziune, pe care o manevrează şi o sacrifică cei din spate, conducătorii, pentru a-şi atinge ţelurile lor[1]. Ei lovesc numai din necesitate, atunci când existenţa le este ameninţată direct. În legitimă apărare. Putem spune că tabla de şah e tabla vieţii, arena în care se mişcă fiinţele omeneşti, fiecare cu caracterul său.

În spatele pionilor, a mulţimii, stau piesele, indivizii cu caractere speciale. Se angajează în luptă imediat cu pionii sau manevrează această categorie caii. Calul reprezintă omul politic, mai precis, politicianul. El se mişcă într-un mod neaşteptat, pe o linie frântă (un L), având posibilitatea să ameninţe şase puncte, fără să-ţi dai seama imediat ce urmăreşte, fără să observi exact intenţia lui. Şase păcate venale în care se complace politicianul: al şaptelea, de fapt primul în care stă, mândria, îl face să se complacă în acest păcat şi să uzeze de celelalte: iubire de argint, desfrânare, lăcomie, invidie, mânie şi lene. Are şi o dublură. E secondat în mişcările înşelătoare de un prieten care-i face şi-i continuă jocul cu aceeaşi lipsă de demnitate morală. El se poate retrage după ce a distrus adversarul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicianul nu are scrupule de conştiinţă. Cade, de obicei, răpus de un adversar ca şi el: „Fiecare pasăre pe limba ei piere”.

Lângă el stă nebunul sau ofiţerul. Înfăţişarea lui e ciudată, capul e pe jumătate alb, pe jumătate negru: nu e întreg la minte.  Stilul lui de luptă e foarte curios. Se duce, cum zic ardelenii, într-o dungă. Oprindu-se unde-i vine, distrugând totul în cale. El nu are capacitate de discernământ, are o idee fixă. Şi el are o dublură. Dacă piere un nebun îi ia locul altul. Ideile nebunilor care conduc lumea la măcel nu se termină. El este subordonat de fapt altei piese, pe care o serveşte, de care ascultă şi căreia îi deschide posibilităţile de manevră şi de finalizare a scopurilor.

Aceasta e regina – femeia. Viaţa militarilor, în general, e legată de viaţa femeilor. Mai toate bătăliile au fost câştigate nu în lupte cinstite, ci datorită intrigilor şi vicleniilor femeilor – e vorba de aspectul negativ al sufletului femeii – care şi-au adus la picioare militarii pe care le-au servit. Regina nu are scrupule pentru a-şi atinge scopurile. Trebuie doborât oricine se împotriveşte. Ea îşi permite orice. Jocul ei este cum vrea ea. Nu e constrânsă de nici o regulă dinăuntru sau dinafară. Ea poate lovi oriunde, pe oricine, de aproape sau de la distanţă, indiferent de direcţia în care se află. Poate lovi chiar regele adversar chiar în casă la el. e simbolul vicleniei, desfrâului şi urii dezlănţuite până la crimă. Dacă vreţi o personificare a acestei piese, gândiţi-vă la Lupeasca[2]: şi-a atins ţelurile, subordonându-şi nebunii care i-au executat ordinele şi ucigându-l spiritualiceşte pe rege.

Iar regele reprezintă raţiunea. Raţiunea de a fi a întregii societăţi de pe tabla vieţii. Daca toate piesele cad, toate puterile de luptă, dar raţiunea trăieşte, regele e viu, judecă şi construieşte sisteme de apărare şi atac, bătălia nu este pierdută. El nu loveşte. Nobleţea demnităţii lui e doar să conducă bătălia. Pe el îl apără toţi, pentru el mor toţi, dar el nu ucide pe nimeni. Dispune de o singură armă: înţelepciunea. Când a pierdut-o, toate puterile se dezorganizează şi nu mai au raţiunea de exista. Aşa se întâmplă şi pe plan social şi pe plan spiritual, intim. Toate piesele noastre sufleteşti, toate darurile şi toate virtuţile nu pot servi educaţiei noastre decât dirijate de înţelepciune. Fără ea, existenţa e iraţională. Piere! Pentru că orice existenţă umană, fie individuală, fie socială, îşi are raţiunea numai în Înţelepciunea divină.

Mai e o piesă, foarte interesantă: tura sau turnul reprezintă turnul de apărare. Ultimul refugiu al luptătorului, care-şi pune o singură întrebare alternativă: viaţa sau moartea. E omul de credinţă, scutierul regelui, care-l păstrează lângă el. este ultimul care moare în apărarea regelui (raţiunii). El este cinstea sufletească, merge numai pe căile indicate de onoare! Mişcarea lui este rectilinie şi în cruce. Crucea este felul lui de a acţiona. El acţionează de sus în jos, din porunca Raţiunii divine, investit ca slujitor al Adevărului. În plan orizontal, istoric, mărturiseşte capacitatea lui de jertfă.

În sinteză răspunsul la cele trei întrebări e acesta. Jucăm şah pentru a cunoaşte caracterele; a şti să ne ferim de inconştienţa vulgului şi necinstea sufletească a politicianului; a nu sta în calea oamenilor cu idei fixe, nici a ne face părtaşi cu ei în acţiuni care ne discreditează moral; a ne feri să cădem în plasa plăcerilor uşoare, a satisfacţiilor instinctuale, a plăcerilor perverse şi, în fine, a rămâne prieteni devotaţi regelui (Raţiunii Supreme), „căzând mai bine pe drumul onoarei, decât învingând printr-o mişelie”.

Acesta este adevăratul joc de şah: şahul de pe tabla vieţii. Nu pierzând vremea ore întregi, aplecat la o masă, la sfârşitul jocului având doar o satisfacţie egoistă, înfumurată, de învingător lumesc. Trebuie să observ mişcarea forţelor malefice care vor să acapareze lumea cu dorinţa de a înscăuna puterea răului. Iraţionalul în locul Raţionalului; să dejoc aceste forţe cu ajutorul puterilor Raţiunii Supreme, care-mi descoperă jocul lor şi-mi mobilizează puterile morale proprii, făcându-mă far călăuzitor şi pentru alţii, pentru societate, spre înfrângerea forţelor malefice. Mai este nevoie să mut vreo piesă?

Copiii mi-au mulţumit şi zâmbind mi-au zis:

- Într-adevăr, nu ştim încă să jucăm şah. Ne recunoaştem învinşi. Dar promitem că vom învăţa.”[3]



 

---

[1] Îmi amintesc de o carte scrisă de Aldous Huxley, Minunata lume nouă, tradusă la editura Polirom în 2011, unde este prezentat un episod în care „sălbaticul” merge într-o zi la o fabrică şi le spune „oamenilor” kaki (este impropriu spus oameni, ei fiind clone create în laborator; culoarea reprezenta casta cea mai inferioară şi un nivel intelectual redus, acela de imbecili, forţă de muncă brută, ieftină şi uşor de manipulat) că pot fi liberi dacă vor, pot să nu muncească, pot face orice îşi doresc cu condiţia să nu îi mai asculte pe „conducătorii” lor, ce îi ţineau într-o stare de îndobitocire. Aceştia, fiind entuziasmaţi de discursul provocator şi inedit, pornesc o „revoluţie”. Poliţia se autosesizează şi intervine cu forţele speciale încercând să îl imobilizeze pe sălbatic. Acţiunea se sfârşeşte astfel: „oamenilor” li se oferă o porţie suplimentară de soma (un fel de ciocolată ce avea în compoziţia ei o substanţă ce provoca o stare de euforie asemănătoare cu cea produsă de droguri), pe care aceştia ajung să se bată, să se calce în picioare, şi până la urmă „se liniştesc”.  

[2] Este vorba de evreica Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea

[3] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediţia a 3-a, Editura Babel, Bacău, 2012, pp. 191-193

Sfântul Mucenic Varipsava vs. Sfântul Graal?

De ceva timp mă preocupă o problemă spinoasă ce apare în teologia ortodoxă românească: neconcordanţa informaţiilor scrise în diverse cărţi bisericeşti cu realitatea istorică de drept şi de fapt.

Astfel, în Dicţionarul aghiografic[1] publicat de Dr. Gherasim Timuş (1849-1911), episcopul Argeşului, apare la litera V următorul sfânt (sic!): Varipsava, sau cum va fi cunoscut ulterior în sinaxarele mineiului pe septembrie, Sfântul Mucenic Varipsava.

Viaţa lui nu cuprinde mai mult de câteva rânduri, şi-o voi reda în întregime: „Varipsava luând de la un pustnic cinstitul sânge, care a curs din cósta Domnului Nostru Iisus Christos, făcea cu dînsul lecuiri; pentru aceea a fost ucis de necredincǐoşǐ, ǐar odorul acela a rěmas cu pază tot la ucenicul acela. S’a sěvîrşit în 10 septembrie”[2].

Informaţiile despre acest „aşa-zis” sfânt (sic!) sunt foarte preţioase, mai ales pentru faptul că nu este indicată sursa de unde sunt preluate. Viaţa acestui „sfânt” va fi regăsită ulterior în sinaxarul mineielor pe septembrie tipărite după 1900, însă fără ca nimeni să îşi pună vreodată întrebarea cum a apărut în aghiografie, sau măcar să verifice dacă a existat, sau nu, acest personaj.

Aşadar, ce legătură este între acest „sfânt” şi „sfântul graal”?  

„Graalul, în legendele mistice ale evului mediu, era un vas în care Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele lui Iisus. Se credea că acest vas ar fi fost făcut dintr-o singură piatră preţioasă şi că ar fi fost înzestrat cu puteri miraculoase. În literatura cavalerească a evului mediu, povestirea aventurilor imaginare ale cavalerilor plecaţi în căutarea "Sfântului Graal" reprezintă un ciclu foarte întins. Legenda a fost reluată de Richard Wagner în opera sa Parsifal. Diversele romane cavalereşti ale Graalului îl prezintă pe acesta sub forma unor diferite obiecte: o cupă sau un potir, o relicvă a Preţiosului Sânge al lui Hristos, un ceaun al belşugului, o tipsie de argint, o piatră căzută din Ceruri, un vas, o sabie, o suliţă, un peşte, o porumbiţă purtând în cioc o ostie pentru sfânta cuminecătură, o lance albă însângerată, o carte sau o evanghelie secretă, mană cerească, o lumină orbitoare, un cap tăiat, o masă şi multe altele. Adevărul despre Graal este că ia diferite forme”[3].

Literatura despre „sfântul graal” (sic!) abundă pe internet şi nu numai aşa încât la numai o simplă accesare pe internet, pe unul dintre motoarele de căutare avem aprox. 50.000 de rezultate.

La o lectură superficială a celor 2 texte, citate anterior, s-ar putea găsi o eventuală conexiune între acest „sfânt” şi „sfântul graal”: Sfântul Mucenic Varipsava a continuat „sfânta tradiţia” (sic!) a păstrării Sfântului Sânge ce-a curs din coasta Domnului Iisus Hristos, strâns de Iosif din Arimateea într-un vas, iar după ce a fost ucis de „necredincioşi” (sic!), acest „odor” l-a luat în păstrare „cu pază” un ucenic al său.

Dacă unul dintre cârcotaşii cei cu multe stele şi ochi albaştri ce stau pe la colţurile bisericii să cerşească informaţii de la bătrânele evlavioase ce vin la slujbe, ori un jurnalist de scandal de la unul dintre faimoasele cotidiene naţionale, atât de citite de bucureşteni în metrou dimineaţă, ce s-a îmbogăţit subit prin hulirea a tot ce are omul, ca să nu spun românul[4] mai sfânt (mamă, ţară, biserică, morţi, etc.) şi călcarea peste cadavrele altora, ar citi acest text, probabil sau mai mult decât sigur, ar ieşi în piaţa universităţii, sau mai degrabă „pe sticlă”, şi ar acuza Biserica[5] de ascunderea adevărului, în cărţi publicate acum 100 şi ceva de ani, de unde ar porni alte şi alte teorii fantasmagorice despre nu mai ştiu eu ce.

În orice caz, singurul lucru ce poate fi imputat acestor cărţi este uşurătatea cu care astfel de informaţii pătrund şi rămân, dacă nu în conştiinţa populară, pentru că mă îndoiesc ca cineva dintre ortodocşii „aşa-zişi” practicanţi a auzit de acest „sfânt”, măcar în cărţile de cult utilizate în Biserică.

Personal nu cred în existenţa unor astfel de sfinţi cu tentă de amintiri cavalereşti în căutarea aventurilor şi a relicvelor sfinte ce, din păcate pentru toţi cârcotaşii Bisericii, nu au fost descoperite încă, ori dacă au fost descoperite, imediat au fost denunţate ca fiind falsuri istorice.

Una dintre probleme, în schimb, este aceea că prin astfel de texte ambigue şi nedocumentate ştiinţific ce apar în cărţile de cult, Biserica poate fi acuzată esoterism, misticism ascuns, ştiinţă arcana ş. a.

Din păcate, nu există o poziţie oficială a Bisericii în ce priveşte neconcordanţele istorice ce se regăsesc în cărţile de cult şi azi[6], şi încă nu s-a format o comisie oficială de restaurare a lor. 
În vieţilor de sfinţi nu există astfel de lucruri dintr-acestea, mistico-esoterice neargumentate istorico-ştiinţific[7].

---

[1] Adică ce cuprinde vieţile sfinţilor, din greacă aghios = sfânt, grafos = scriere

[2] Dr. Gherasim Timuş, Episcopul Argeşului, Dicţionar aghiografic cuprindênd pe scurt vieţile sfinţilor, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1898, p. 841

[3] Informaţii preluate de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Graal (13.07.2012)

[4] Pentru care lucru pot fi acuzat foarte uşor de nişte epigoni, de naţionalism, filo-legionarism ori mai ştiu eu ce altceva ce.

[5] Când vorbesc de Biserică, mă refer la Biserica Ortodoxă Română

[6] Un exemplu concret este botezul Sfântului Împărat Constantin cel Mare despre care voi scrie, poate în alt articol.

[7] Mă adresez aici doar celor care cred în sfinţi, fiind excluşi cârcotaşii, ateii, şi cei care se plictisesc acasă şi stau toată ziulica în faţă calculatorului şi postează comentarii „preţioase” pe toate site-urile mondene.

Rătăcind spre eUTOPIA…

Utopia, operă ce i-a consacrat numele pe veci în istoria literaturii universale lui Thomas Morus, este atât de actuală azi, în toată lumea cât şi în ţara noastră. La noi, o dată cu schimbările politice din ultimele luni, au răsărit ca ciupercile, numeroşi călăuzitori către pământul făgăduit, convinşi şi străduindu-se să fie cât mai convingători, că anul 2012 este anul MARII SCHIMBĂRI.     

Utopia…

În prefaţa traducerii în limba română a Utopiei de Thomas Morus, Ion Acsan afirma că „anul 1516 reprezintă o dată memorabilă din istoria literară şi politică a lumii moderne”[1]. Din punct de vedere literar acest an este memorabil pentru apariţia operei Utopia sub autograful lui Thomas Morus (1477-1535). El a scris-o în limba latină, pe atunci fiind limba ştiinţifică internaţională. Iniţial a ales ca titlu prescurtat Nusquama[2], însă ulterior a optat pentru Utopia[3], ce înseamnă loc inexistent.

Indirect Thomas Morus  vorbeşte prin vocea personajului principal, Rafael Hytlodeus[4], ce prezintă Utopia ca având cea mai bună formă de guvernământ. El spune că aici „oamenii îşi aleg un rege spre binele lor, nu al regelui, şi anume pentru ca, prin truda şi râvna lui, poporul să poată trăi cu înlesnire şi la adăpost de orice atingeri; din care pricină e mai mare interesul regelui ca poporul, nu el însuşi, să fie fericit... Căci în ce priveşte părerea celor care fac din sărăcia poporului o strajă pentru tron, viaţa însăşi ne învaţă că aceştia greşesc… Cine râvneşte mai fierbinte o schimbarea lucrurilor decât acela care nu mai are nimic de pierdut? Dacă un rege ajunge atât de dispreţuit sau de urât de supuşii săi, încât nu-i mai poate ţine pe drumul cel bun decât prin împilare, prin jaf şi scoatere la mezat, făcând din ei nişte cerşetori, pentru un astfel de rege ar fi mai bine să lase domnia decât s-o ţină prin asemenea mijloace… vrednicia unui rege nu stă în a domni peste cerşetori, ci mai degrabă peste oameni avuţi şi fericiţi.”[5] Altfel spus, conducătorul trebuie să vadă mai întâi de binele supuşilor lui, iar la urmă de-al său.

 

Au început alegerile…

În ultima vreme asistăm la o luptă crâncenă, nicicum cavalerească ori suferind de-un don-quijote-ism măcar aparent, între „gladiatorii” arenei politice româneşti. Aceste răsboaie au generat o adevărată avalanşă de promisiuni electorale, cu care ne-am obişnuit (sau nu), din ’90 până astăzi, tot rătăcind spre eUTOPIA[6].

Acest pământ al făgăduinţei, promis şi răs-promis de aceste personagii demne de schiţele d-lui Caragiale, pare-se că nu voieşte a se ivi la orizontul tranziţiei în care peregrinăm de peste 20 de ani.

Legătura dintre acest pământ al făgăduinţei, promis de aceşti ciocoi (vechi sau noi), şi Utopia lui Thomas Morus este aceasta: ambele locuri există, însă nu în mod real.

Astfel electoratul român vizează în mod deosebit 2 zone, destul de sensibile alegătorilor la promisiunile ne-împlinite (încă?), şi anume: economia şi curăţenia. Aceşti politicieni de carton, convertiţi subit la bine, se poziţionează strategic în postura unui Pristanda modern, care se ghidează după dictonul „sfânt”: dacă nu curge, pică. Aceste 2 zone sunt rezolvate de dânşii într-un mod uimitor, ce ar stârni invidia chiar şi basileilor de la Constantinopol, care au încercat o simfonie bizantină: ori eşti cu noi, ori împotriva noastră. Cu alte cuvinte, de te alături nouă, vei trăi mulţi ani, fericiţi pe terenul pe care noi ţi-l vom oferi în dar, împreună cu vila proaspăt construită şi maşina seria X din garaj. Dacă nu eşti cu noi, adică împotriva noastră, te vom curăţa de pe scena politică şi, de ce nu, a lumii în general.     

O minunată lume nouă!

Minunata lume nouă[7] pe care ne-o pregătesc re-aleşii noştri, cu mici, bere, asfaltări-fulger şi alte pomeni electorale, vor culmina la un moment dat cu introducerea (cu forţa, dacă va fi necesar) unei forme de guvernare de tip Big-Brother, ce este descrisă în amănunt de George Orwell în romanul său 1984. Una din cele 3 lozinci ale Partidului, scrise pe faţada Ministerului Adevărului este: „Libertatea este sclavie”[8], adică aveţi libertatea însă nu ştiţi cum să o folosiţi, vă vom învăţa noi. Se adeveresc întocmai vorbele lui Nikolai Berdiaev, care spunea: „Utopiile ne apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri… Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin perfectă, dar mai liberă.”[9]

 În această peregrinare prin pustiul Europei, rătăcind spre eUTOPIA, politicianul românul ajuns în prag de alegeri, resimte seismicele zguduituri ce-i ameninţa scaunul, deasupra căruia-i tronează şezutul. Iese din bârlog şi răsare pe micul ecran, unde românii otv-izaţi îl privesc hipnotizaţi la auzul promisiunilor mântuitoare (voi face, voi drege, etc.), de parcă toţi telespectatorii ar fi fost hipnopediaţi[10]. În faţa unui asemenea discurs într-un intelectual, ce caută o societate neutopică, mai puţin perfectă, dar mai liberă, se naşte un sentiment aidoma celui avut de Sălbaticul din Minunata lume nouă a lui Huxley. Acela vorbeşte într-o limbă de neînţeles pentru cei care vin să îl mute din habitatul său natural, şi îi promit multe, astfel exclamă: „O minunată lume nouă! Ce făpturi alese! Ce frumoasă-i omenirea!”[11].

Tărâmul inaccesibil…

Astfel, deşi este criză economică (doar pentru unii?), şomajul în creştere, şi alte multe probleme derivate din acestea două, politicianul român are tupeul[12] să afirme că va fi lângă cel aflat în suferinţă şi că va solidariza cu acela. Lucrul acesta este imposibil de realizat deoarece există o diferenţă atât de mare între păturile sociale. Odată cu revoluţia franceză din 1789 şi continuată cu cea rusă din 1907, iau naştere 3 caste, ce există până azi: casta celor ghiftuiţi, casta celor nesăţioşi şi casta celor înfometaţi sau casta celor cu drepturi depline, a celor cu drepturi puţine şi a celor fără drepturi[13].

Am putea afirma cu tărie că electoratul român, propune alegătorilor săi un Tărâm inaccesibil, precum nemţii lui Spas Spasovici, eroul principal al unui roman scris de Nicolae Velimirovici. Acest sârb de neam, era deţinut într-un lagăr de concentrare german, şi la un moment dat se hotărăşte ca el să fie judecat pentru că şi-ar fi manifestat bucuria la auzul veştii că Hitler a murit. În prima noapte de judecată este întrebat dacă face parte din vreun partid politic, iar el răspunde negativ argumentând astfel: „…sînt convins că orice partid promite mai multe decât poate oferi şi din această cauză duce poporul spre un Tărâm inaccesibil”[14]. Apoi este întrebat ce fel de ţară este aceea despre care vorbeşte, iar el le explică acuzatorilor: „Tărâmul inaccesibil este un fel de rai pământesc pentru poporul ales, e ţara iluzorie a fericirii, pe care conducătorii politici o promit întotdeauna poporului, dar pe care nimeni nu o va vedea decât după moarte”[15]. Deşi scrisă sub forma unui roman, cartea oglindeşte perfect adevăruri profunde, revelate prin gura unui personaj aflat în primejdia morţii.

Ce partid din ultimii 20 de ani, aflat pe scena politică a României, nu a promis şi promite în continuare un Tărâm inaccesibil?

Profetic spunea un fost comunist la începutul anilor ’90: La vremuri noi, tot noi. Astfel, cât vom rătăci până vom găsi eUTOPIA?

 

---

[1] Thomas Morus, Utopia. Cartea de aur a lui Thomas Morus pe cât de utilă pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului şi despre noua insulă Utopia, traducere din limba latină de Elefterie şi Şt. Bezdechi, prefaţă de Ion Acsan, Editura Mondero, Bucureşti, p. I

[2] De la adverbul latin nusquam = nicăieri, în nici un loc, nicăieri în lume cf. G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 807

[3] Termen grecesc format din negaţia ού şi τοπός = loc, ţinut, adică Ţara de nicăieri

[4] Hytlodeus este un cuvânt grecesc format din ϋθλος = vorbe goale, prostii şi δάϊος = cu experienţă. Prin acest nume autorul subliniază faptul că este vorba despre o persoană inexistentă căreia îi pune în gură propriile idei, iar el se erijează în adversar al lui de teama cenzurii

[5] Thomas Morus, op. cit., pp. 48-49

[6] Cuvântul grecesc Eutopia semnifică Ţara fericirii cf. Thomas Morus, op. cit., p. VI

[7] Titlul romanului scris de Aldous Huxley, ce a apărut în anul 1932, fiind unul din cele 3 romane din seria utopian literature a secolului XX, alături de 1984 al lui George Orwell, apărut în 1949

[8] George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, traducere de Mihnea Gafiţa, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 20

[9] Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ediţia a III-a, traducere de Suzana şi Andrei Bantaş, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 5

[10] Hipnopedia înseamnă educaţia dată în timpul somnului cf. Aldous Huxley, op. cit., p. 30. În roman este prezentat modul în care se făcea această educaţie şi anume: în saloanele unde dormeau copiii existau boxe, iar pe parcursul somnului o voce repeta de sute de ori o anumită frază. A doua zi dacă un copil era întrebat despre fraza respectivă, la pronunţarea primului cuvânt, el reproducea cu exactitate toată fraza. Un exemplu de hipnopedie este vocea metalică din metroul bucureştean: „Atenţie se închid uşile. Urmează staţia…”     

[11] Aldous Huxley, op. cit., p. 148

[12] Tupeul aparţine de drept tipologiei nesimţitului, bădăranului, mârlanului, pe când curajul aparţine omului.

[13] Idee preluată din cartea Episcopului Nicolae Velimirovici, Tărîmul inaccesibil. Poveste pentru maturi, traducere din limba rusă de Diana Iepure, ediţie îngrijită de Ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 98

[14] Episcopului Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 14

[15] Ibidem, p. 14