Când se face referire la
creştinismul din Sciţia cunoaştem că denumirea de sciţi provine de la numele
regiunii Schytia Minor. Istoricul şi geograful Strabon (aprox. 58 î. Hr. –
aprox. 21 î. Hr.), o denumea Μικρα Σκυθία (Schytia Minor, Mica Sciţie)
pentru a o distinge de Schytia Major, ce era situată la nord de Marea Neagră
(regiunea stepei din sudul Ucrainei de azi). Abia în timpul domniei lui
Diocleţian (284-305 d. Hr.), această provincie a devenit independentă de Moesia
Inferior luând denumirea de Schytia Minor. Această provincie corespunde
Dobrogei de azi, şi cuprindea teritoriul dintre Dunăre şi Mare (judeţele
Constanţa şi Tulcea de azi), şi ţinând cont de poziţia geografică strategică,
pentru că se afla la intersectarea dintre lumea greacă cu cea latină, de
puternica colonizare este sigur că această regiune a cunoscut de timpuriu
religia creştină[2].
Procesul de formare religioasă a poporului român începe încă din perioada
primară a Bisericii (sec. I-III) când creştinismul pătrunde aici pe diverse
căi. Dovada cea mai bună conform căreia creştinismul găsise adepţi aici este
aceea că în momentul în care Diocleţian declanşează puternica persecuţie
împotriva creştinilor în anii 303 şi 304, au apărut numeroşi creştini ce au
fost martirizaţi, „cei mai mulţi din rândul soldaţilor, refuzând să
jertfească idolilor şi să participe la cultul împăratului”[3]. Spre jumătatea
sec. al IV-lea aflăm date despre creştinismul din Schytia Minor ca fiind bine
organizat, lucru ce l-a determinat pe Părintele Profesor Ioan G. Coman să
afirme că „el apăruse acolo mai devreme”[4], iar Profesorul Emilian
Popescu completează spunând că este „prima
regiune unde a fost făcut cunoscut cuvântul Domnului”[5].
Viaţa creştină din Scythia Minor de altă dată poate fi
reconstituită foarte bine nu numai din actele
martirice, dar şi din numeroasele urme arheologice cu caracter creştin, scoase
la iveală în diferite părţi ale
Dobrogei[6].
Vechimea creştinismului în Schytia
Minor este de necontestat astăzi pentru marea parte a istoricilor şi
cercetătorilor, având numeroase dovezi arheologice, epigrafice, istoriografice,
etc. Despre acest fapt istoric s-a scris multă literatură de specialitate atât
în limba română cât şi în limbile de circulaţie internaţională însă nu vom
insista aici deoarece nu aceasta este tema de cercetare.
2. Monahismul
dobrogean şi călugării sciţi
Despre călugării sciţi
aflăm de la Părintele
Vasile Gh. Sibiescu că aceştia „apar cu un rol destul de însemnat
în nesfârşitele controverse teologice, ce conţineau încă şi în sec. VI, sub
domnia împăratului filomonofizit, Anastasie I (491-518) şi a împăraţilor Iustin
I (518-527) şi Iustinian I (527-565), cari provocaseră reacţiunea calcedoniană
contra monofiziţilor de toate nuanţele”[7].
Istoria călugărilor sciţi
nu începe cu sfr. sec. al V-lea – înc. sec. al VI-lea, ci încă din perioada de
formare religios-culturală a Schytiei Minor (Dobrogea de azi, n. n.). Descoperirile arheologice făcute
în Dobrogea demonstrează existenţa a mai multor centre monahale (Murfatlar –
Basarabi, Niculiţel, Ţinutul Casienilor, ş.a.) iar prezenţa mănăstirilor şi a
vieţii monahale în aceste locuri sunt atestate şi de personalităţi marcante din
istoria monahismului românesc precum „scriitorii de limbă latină şi traducători
din limba greacă”: Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Dionisie Exiguul şi celebrii
„călugări sciţi”, dintre care amintim pe Ioan Maxenţiu, Leonţiu de Bizanţ, Ioan
Mauriciu, Petre Diaconul, Ioan şi Ahile[8]. Despre formarea acestora, Preot Vasile Gh. Sibiescu spune că „nu putem şti unde s-au format
aceşti luminaţi călugări, originari din Scythia Minor, Dobrogea noastră.
Neapărat că ei vor fi cutreierat toate centrele culturale creştine ale vremii,
mai ales că provincia lor era în frecvente legături cu restul imperiului.”[9]
Aflăm astfel şi ideea unor legături religios-culturale ce existau între
călugării sciţi şi călugării din alte zone ale Imperiului Roman.
3. Cine a fost Sfântul
Dionisie Exiguul?
Sfântul Dionisie Exiguul a fost unul
dintre sfinţii din secolul al VI-lea, şi a trăit între anii aprox. 460 – aprox.
555. El s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de azi, şi rămânând orfan de mic,
a fost crescut la una din mănăstirile din zona, avându-l ca mentor pe părintele
episcop Petru, căruia îi va purta recunoştinţă toată viaţa pentru hrana
duhovnicească ce i-a oferit-o când era mic. De-aici va pleca în Orient, poate,
la mănăstirea Mabboug (Ierapole) în Siria, unde va rămâne o perioadă, dar nu
foarte mare căci va pleca şi de-aici din cauza răspândirii ereziei monofizite.
Nu ştim dacă va fi călătorit şi în alte locuri, cert este că la sfârşitul
secolului al V-lea el se va afla în Constantinopol. Aici va fi remarcat de
către apocrisiarhul papal, care îl va recomanda papei Ghelasie al Romei
(492-496), pentru cunoaşterea la perfecţie a limbii greceşti şi latineşti. În
anul 496, după moartea papei Ghelasie (21 noiembrie), se afla în Roma, unde se
va stabili pentru o vreme, poate, la Mănăstirea Sfânta
Anastasia de la poalele Palatinului. Aici, în fosta capitală a imperiului, va
lucra sub păstorirea a zece papi, începând cu Anastasie II şi sfârşind cu
Vigiliu. Aici în Roma, datorită activităţii sale la Cancelaria pontificală
ca arhivist, traducător, teolog ş. a., îl va fi cunoscut pe primul ministru al
Teodoric, regele ostrogot al Italiei, Casiodor, cu care va lega o strânsă
prietenie. În anul 540, Casiodor se retrage din viaţa publică şi se călugăreşte
la mănăstirea înfiinţată de el la
Vivarium în Calabria (sud-estul Italiei). Aici va înfiinţa o
„universitate” sau „academie”, cum este numită de istorici, unde îl va lua pe
prietenul său, deja înaintat în vârstă şi în înţelepciune, şi va preda alături
de el dialectica. Spre sfârşitul vieţii resimte singurătatea şi dorul de
locurile natale. După ani mulţi petrecuţi în „învăţământul glorios”, Sfântul
Dionisie Exiguul, a adormit în Domnul în jurul anilor 545-555. Singura mărturie
directă despre viaţa sa o avem de la prietenul său Casiodor, care îi creionează
un portret înduioşător.
Sfântul Dionisie Exiguul este cunoscut
astăzi în aproape toată lumea creştină pentru faptul că a început numărătoarea
anilor de la Hristos,
iar nu de la întemeierea Romei (ab urbe condita, anul 753), fiind numit
totodată şi părintele erei creştine.
4. Originea lui
4. 1. Mărturii indirecte
Prima mărturie indirectă despre
originea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul o aflăm de la Marcus Aurelius Cassiodorus,
primul ministru al regelui goţilor din Italia, Teodoric[10]. Din portretul biografic
pe care i-l schiţează aflăm următoarele: „Fuit enim nostris temporibus et
Dionysius monachus, Scytia natione, sed moribus omnino Romanus…”[11], pasaj pe care Monseniorul
Aloisie Tăutu îl traduce aşa: „Astfel a fost în zilele noastre călugărul
Dionisie, schit de neam dar cu moravuri întru totul romane…”[12] iar Părintele Profesor
Ştefan Alexe îl traduce: „Căci a fost în
zilele noastre şi călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul
roman…”[13].
Din afirmaţia lui Casiodor aflăm că Sfântul Dionisie era scit de neam, lucru
necontestat de cea mai mare parte a istoricilor.
Wilhelm M. Peitz
consideră că el era de origine ibero-georgiană sau armeană din nordul Armeniei
sau regiunea de sud a Caucazului[14]. Conform spuselor
monseniorului Aloisie Tăutu „nu putem
împărtăşi părerea unui distins învăţat german, Păr. W. M. Peitz, S. J., care
într-un studiu, de altfel foarte elogios pentru Dionisie al nostru, spune în
mod de totului superficial şi nedovedit, că ar fi de origine georgian sau
armean[15]” şi argumentează
spunând că „originea lui Dionisie
Smeritul din Schytia Minoră este în afară de orice îndoială: ne-o spune
Cassiodor, ne-o spune Dionisie însuşi şi o dovedeşte cu siguranţă originea
călugărilor sciţi, compatrioţi şi confraţi ai lui de călugărie, cu cari el a
ţinut o aşa strânsă legătură de idei şi de activitate”[16]. Părintele Profesor Ioan
G. Coman, venind în sprijinul spuselor monseniorului Aloisie Tăutu, afirmă că „Dionisie era un scit şi nu un georgian sau
armean cum ar vrea s-o creadă W. M. Peitz”[17]. El explică în nota 46
opinia sa spunând că „pe lângă observaţia
judicioasă a Mons. A. L. Tăutu că apariţia traducerii siriene a canoanelor la
mînăstirea Mabbug (Hieropolis), în anul următor traducerii latine a lui
Dionisie, n-are legătură cu vreo origine armeano-georgiană a acestui autor, adăugăm
că Exiguul n-a lăsat nici o urmă a supra originii sale armene sau georgiene,
ori asupra unei traduceri proprii siriene, alături de cea latină, în informaţia
aşa de largă a lui Casiodor, cu care Dionisie a lucrat atâţia ani”[18]. Pentru a întări şubrezimea
ipotezei lui W. M. Peitz, Florian Duţă adaugă „dacă în cadrul analizei operei canonicului Dionisie, P. Peitz face
dovada unor cunoştinţe filologice solide, dublate de o admirabilă răbdare în
confruntarea variantelor nenumăratelor manuscrise pentru a ajunge la o
demonstraţie de o deosebită minuţiozitate, ne surprinde lipsa totală a
izvoarelor care vin în sprijinul ipotezelor sale, ceea ce ne determină să
reafirmăm originea scitică (daco-romană) a lui Dionisie şi să împărtăşim
remarca D-nei J. Rambaud-Buhot care notează: din nefericire, P. Peitz
neglijează să ne spună pe ce documente se bazează în construirea acestei
biografii şi ne lasă să credem – până la o informare mai amplă – că acestea
sunt ipoteze care au la origine o cunoaştere perfectă a epocii şi a mediului
social, precum şi o critică internă a textelor lui Dionisie, de mare fineţe şi
profunzime, fără îndoială, dar ale căror concluzii ne par totuşi uşor pripite”[19].
O altă ipoteză cu privire
la originea sa este aceea că era „tătar
după neam”, lucru consemnat de Episcopul Chesarie al Râmnicului în prefaţa Mineiului pe decembrie apărut la Râmnic în 1779. Acest fapt
semnalat de Părintele Profesor Ioan G. Coman[20] şi de Părintele Profesor
Mircea Păcurariu într-o recentă lucrare de-a sa[21], adăugând că în prefaţa Mineiului pe decembrie scrisă de
Episcopul Chesarie al Râmnicului este menţionat pentru prima dată în teologia
românească Sfântul Dionisie Exiguul[22]. Episcopul Chesarie nu
specifică sursa de unde a preluat informaţia aceasta şi nu o argumentează în
vreun anume fel, astfel că nu o putem considera veridică din aceleaşi motive
pentru care nu putem accepta părerea lui Wilhelm M. Peitz care considera că
Sfântul Dionisie Exiguul era de origine ibero-georgiană sau armeană.
După alţi autori ca Eduard
Schwartz, urmat de A. Van Hove sau B. Altaner există opinia că defapt călugării
sciţi ar fi fost goţi de limbă latină[23] sau romană[24] şi, în consecinţă,
Dionisie compatriotul lor, „ca şi toţi
cei care, locuind în acele provincii dunărene, au încetat de a mai fi barbari”[25]. Monseniorul Aloisie Tăutu
afirmă că este un fapt istoric că „în
provinciile dunărene vor fi rămas puţini Goţi, care pe urmă s-au romanizat
asimilându-se populaţiei băştinaşe; dar aceia din momentul asimilării lor au
încetat a mai fi goţi”[26]
iar Florian Duţă vine în completarea acestei afirmaţii spunând că „ansamblul mărturiilor literare, arheologice
şi epigrafice confirmă faptul că toate populaţiile barbare care au intrat în
contact cu autohtonii daco-romani din Schythia au fost asimilaţi de către
aceştia”[27].
Împotriva acestei opinii Florian Duţă ridică nişte întrebări pertinente arătând
că nu se justifică argumentarea lui Eduard Schwartz, şi anume: „…dacă aceştia erau goţi, de ce nu au scris
nimic în limba gotică? De ce nu s-a putut stabili nici cea mai slabă apropiere
între aceştia şi alte informaţii privind goţii de la Dunărea de Jos şi de ce nu
sunt numiţi niciodată goţi, pe când majoritatea istoricilor antici continuă să
denumească pe goţi cu acest termen când ajung să ocupe funcţii importante în
Imperiul Roman? În sfârşit, dacă Dionisie era got, de ce Cassiodor,
prim-ministru al gotului Theodoric, nu face nici cea mai slabă apropiere între
aceşti aşa-zişi compatrioţi?”[28]. Prin completarea adusă de
Florian Duţă, considerăm că nu mai este nevoie să concluzionăm în privinţa
opiniei lui Eduard Schwartz.
Incontestabilă este
astăzi originea scită a Sfântului Dionisie Exiguul pe care unele dicţionare apusene[29] o consemnează. Cu toate
acestea există şi manuale occidentale de istorie ce denaturează realitatea
istorică în privinţa originii sale scite confirmată cu toate acestea şi de
unele dicţionare apusene. Întâlnim astfel în The Cambridge History of Christianity
următoarea informaţie eronată: „By the pontificate of Pope Gelasius I
(492-96), the sources of canonical norms in the West were widely scattered in
different languages and codices. For the first time, attempts were made to
compile a collection of canonical texts. The most famous of these was made by a
learned Greek, Dionysius Exiguus, who arrived in Rome at the end of the century”[30] – „Pe timpul
pontificatului / păstoririi Papei Ghelasie I (492-96), sursele normelor
canonice în Vest / Occident erau pe scară largă / în mare măsură risipite /
răspândite / larg dispersate în diferite limbi şi codici. Pentru prima dată, au
fost făcute încercări de alcătuirea unei colecţii de texte canonice. Cele mai
celebre / faimoase dintre acestea au fost făcute de un învăţat grec, Dionysius
Exiguus, care a ajuns în Roma la sfârşitul secolului (n. n.)”. Fără a
argumenta în vreun anume fel „aşa-zisa” origine „greacă” a Sfântului Dionisie Exiguul, Dl. Kenneth
Pennington face o afirmaţie ce se încadrează în categoria celor făcute de
autori precum Wilhelm M. Peitz, Eduard
Schwartz, A. Van Hove sau B. Altaner.
Concluzia pe care o putem
observa din analizarea mărturiilor indirecte privind originea Sfântului
Dionisie Exiguul şi din scurta biografie pe care i-o face Casiodor, este cea
acceptată de marea majoritate a istoricilor şi anume, că era scit de neam.
4. 2. Mărturii directe
Una din primele mărturii
ale originii Sfântul Dionisie o aflăm într-o prefaţă de-a sa când a tradus din
greceşte în latineşte două epistole scrise de Sfântul Chiril al Alexandriei
adresate Episcopului Succesus. Informaţiile ce ni le oferă sunt foarte
valoroase în demersul de întregire a portretului său biografic:
„Dionisie
Exiguul, către preacinstiţii şi preaiubiţii fraţi Ioan şi Leontie.
Pentru necunoscători poate părea ceva nou că Sciţia, care se dovedeşte a
fi înspăimântătoare deopotrivă prin geruri ca şi prin barbari, a crescut
întotdeauna bărbaţi plini de ardoare şi minunaţi prin bunătatea moravurilor.
Noi ştim că este aşa nu numai din cunoaşterea locurilor unde ne-am născut ci şi
din experienţa vieţii trăite pe acele meleaguri”[31].
O altă mărturie o
reprezintă tot o prefaţă de-a sa la traducerea în latină a Epistolei Sinodale a
Episcopului Chiril[32]:
„Dionisie
Exiguul, către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru.
Nu uit binefacerile voastre, Preacinstite Părinte şi strălucită podoabă a
ierarhilor lui Hristos, şi, având întotdeauna în faţa ochilor minţii sfintele
strădanii cheltuite cu mine pentru a mă îndruma când eram mic – care nu vor
putea fi uitate nicăieri şi niciodată – vreau la rându-mi să vă aduc
mulţumirile mele, deşi ştiu că eu nu le pot arăta pe măsura trebuitoare. Dar
fiindcă adesea se săvârşeşte, cu dorinţa ceea ce se pare că lipseşte faptei, nu
încetez să arăt, cu râvna care pot, dorul pe care-l port în suflet întotdeauna
după Sfinţia Voastră”[33].
Din cele două prefeţe
putem deduce următoarele concluzii: Sfântul Dionisie s-a născut într-adevăr în Sciţia, a dobândit o experienţă de
viaţă acolo, în acele locuri, şi l-a avut ca îndrumător când era mic pe
Părintele Episcop Petru.
Concluzii
Sfântul Dionisie Exiguul, aşa cum este prezentat în operele
cercetătorilor străini, este în mod indiscutabil de neam scit. Acest lucru se
poate deduce din mărturiile indirecte pe care le oferă în primul rând Casiodor,
apoi ceilalţi care au scris despre el, precum şi propriile mărturii, din
prefeţele scrise chiar de el însuşi. Nu voi mai vorbi în schimb despre
importanţa sa pe plan universal, el fiind un bun cunoscător al problemelor cu
care se confrunta Biserica în acea vreme şi, tocmai, pentru a restabili
unitatea Bisericii sau ,cum frumos spunea cineva, „pentru a nu sfâşia cămaşa
Bisericii” şi-a pus toate cunoştinţele şi vitalitatea în împlinirea acestui
lucru. Ce încununează munca sa de o viaţă este întemeierea cronologiei
creştine, începând numărarea anilor de la naşterea lui Hristos, însă acest fapt
nu e singurul, fiind şi multe alte lucruri pe care acest „bărbat scit, dar de
maniere întru totul romane” le-a realizat pe parcursul vieţii sale, până la
adormirea sa întru Domnul.
[1] Articol publicat în: Lumină Lină
– Gracious Light, an XVIII, nr. 2, aprilie-iunie 2013, pp. 19-26
[2] Florian Duţă, Noi consideraţii
asupra identităţii teologilor sciţi, în Liliana Naclad (ed.), „Izvoarele
creştinismului românesc”, Colecţia Dobrogea creştină (1), Editura
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003, p. 246
[3] Pr. dr. Emanoil Băbuş, Aspecte al istoriei
şi spiritualităţii Bizanţului, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p. 49
[4] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca
străromână, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979, p. 56
[5] Prof. Dr. Emilian Popescu, Organizarea
eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, în „Studii
Teologice”, XXXII (1980), nr. 7-10, p. 590
[6] Pr. dr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 49
[7] Preot Vasile Gh. Sibiescu, Călugării sciţi, retipărire din
„Revista Teologică”, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1936, p. 1
[8] Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, Pagini
din istoria veche a creştinismului la români. Mărturii ale continuităţii
poporului nostru, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, pp. 77-78; Preot
Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 2
[9] Preot Vasile Gh. Sibiescu, op. cit., p. 24
[10] Dr.
Al. L. Tăutu, Dionisie Românul. O podoabă
a Bisericii noastre strămoşeşti, ediţia a II-a revăzută, Fundaţia Europeană
Drăgan, Roma, 1967, p. 9
[11] Cassiodor, De institutione divinarum litterarum, cap. 23 (PL 70, col. 1137 B C)
[12] Dr.
Al. L. Tăutu, op. cit., p. 9
[13]
Casiodor, Scrieri. Istoria bisericească
tripartită, traducere de Liana şi Anca Manolache, introducere şi note de
Pr. prof. dr. Ştefan Alexe, (PSB, 75),
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 12
[14]
Wilhelm M. Peitz, Dionysius
Exiguus-Studien, editat H. Foerester, Berlin, 1960, p. 15 apud Preot dr. Alexandru Moţoc, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul. Părintele
erei creştine, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2010, p. 41; Ionuţ Holubeanu, Dionysius
Exiguus şi monahismul dobrogean,
în „Studia Historica et Theologica. Omagiu Profesorului Emilian Popescu”, volum
coordonat de Constantin C. Petolescu, Tudor Teoteoi, Adrian Gabor, Editura
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 230
[15] „Dionysius
Exiguus stammte besten geschlechtskreisen aus dem südkaukasischen Randgebiet
des Pontus (Ibero-Georgian?) oder wenigstens des nördlichen Armenien” – „Dionysius cel Mic (Smeritul) se trăgea din
cele mai bune neamuri ale teritoriului mărginaş sud-caucazian al Pontului
(Ibero-Georgian?) sau cel puţin din nordul Armeniei”, cf. Dionysius Exiguus als Kanonist, extras din
Schewietzer Rundschau, XLV, 1945-1946, p. 2 apud
Dr. Al. L. Tăutu, op. cit., p. 15
[16] Dr.
Al. L. Tăutu, op. cit., p. 15
[17] Pr.
Prof. Ioan G. Coman, Dionisie cel Mic în „De la Dunăre la mare. Mărturii
istorice şi monumente de artă creştină”, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi
Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 70
[18] Ibidem, p. 81
[19] J.
Rambaud-Buhot, Denys cel Mic, în „Dicţionar de drept canonic”, IV, 1,
col. 1133 apud Florian Duţă, Precizări
privind biografia lui Dionisie cel Mic, în Liliana Naclad (ed.), „Izvoarele
creştinismului românesc”, Colecţia Dobrogea creştină (1), Editura
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003, p. 293
[20] „mai
înainte, în scopul păstrării originii dobrogene vagi, acesta este numit Tătarul” cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Preocupări
patristice în literatura teologică românească, în „Studii Teologice”, XXIII
(1971), nr. 5-6, p. 318 apud Preot
Dr. Gheorghe I. Drăgulin, Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul cu
Ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul). Cercetare ortodoxă a unei
controversate probleme de istorie bizantine şi a celei străromâne, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 14
[21]
Lucrarea se intitulează Cultura teologică
românească. Scurtă prezentare istorică, tipărită la Editura Basilica a Patriarhiei Române la Bucureşti în anul 2011
[22] Pr.
prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura
teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 29
[23] Florian Duţă, op. cit., p. 286
[24] Dr.
Al. L. Tăutu, op. cit., p. 16
[25] Eduard Schwartz, Acta Concil. Oecumenic.
IV, 2, p. VI apud Dr. Al. L. Tăutu, op. cit., p. 16
[26] Dr.
Al. L. Tăutu, op. cit., p. 16
[27] M.
Comşa, Sur le romanisation des teeitoires nord-danubiens au IIIe-VIe
siècles de notre erè, în „Nouvelles etudes d’histoire”, III, Bucureşti,
1965; idem, Sur l’origine et
l’évolution de la civilisation et de la population romaine et ensuite protoroumaine
aux VIe-Xe siècles sur la territoire de la Roumanie, în „Dacia”,
NS, 12, 1968, p. 355-380 apud Florian
Duţă, op.cit., pp. 286-287
[28]
Florian Duţă, op.cit., p. 287
[29] „a
Schythian monk who lived in Rome” – „un
călugăr scit / din Sciţia care a locuit / trăit în Roma, n. n.” cf. F. L.
Cross, Dionysius Exiguus, în „The Oxford Dictionary of the Christian
Church”, Oxford University Press, 1958, p. 403; „…the translations and
collections of the Scythian monk Dionysius Exiguus” – „…traducerile şi
colecţiile monahului / călugărului scit Dionysius Exiguus, n. n.” cf. T.
Mac Vicar, Decretals, collections of, în „New Catholic Encyclopedia”, IV
(1967), p. 709; „Dionysius Exiguus („der
Geringe”), aus Skythien (heute Dobrudscha)” – „Dionisie Exiguul, („Smeritul”), un învăţat provenit din Sciţia, (astăzi
Dobrogea), n. n.” cf. Michael Richter, Dionysius Exiguus, în
„Theologische Realenzyklopädie”, IX (1982/93), p. 1; „natif de la province romaine de Scythia Minor (Dobroudja)” – „originar din provincia romană Scythia Minor,
(Dobrogea), n. n.” cf. V. Loi,
Denys le Petit, în „Dictionnaire Encyclopédique du Christianisme ancien”, I
(1990), p. 659;
[30]
Kenneth Pennington, The growth of church law, în „The Cambridge History
of Christianity”, volume 2, editat de Augustine Casiday şi Frederick W. Norris,
Cambridge University Press, 2007, p. 396
[31] Pr. Dr. Gheorghe I. Drăgulin, Prefeţele
Cuviosului Dionisie Smeritul sau Exiguul la unele traduceri în limba latină,
studiu introductiv şi bibliografie de Pr. Dr. Gheorghe I. Drăgulin, traducere
de prof. David Popescu, în „Mitropolia Olteniei”, XXXVIII (1986), nr. 2, p. 116
[32] Este
vorba, ca şi mai înainte, tot despre Sfântul Chiril al Alexandriei (n. n.)
[33] J. P. Migne, Patrologiae cursus completus.
Series lati na, vol. LXVII,
Paris, 1865, col. 9 D – 11 A;
Pr. Dr. Gheorghe I. Drăgulin, op. cit.,
pp. 117-118
