Cine mai poate crede că în zilele noastre mai există şi oameni care prin vocaţia lor sunt mai aproape de Dumnezeu decât mulţi dintre noi, poate. Şi, totuşi mai există şi astfel de oameni, unii dintre ei ascunşi de „ochii lumii” , alţii în mijlocul ei, fiecare cu misiunea lui, însă având acelaşi „target”: întâlnirea cu Dumnezeu. În anul 2008, prin luna mai, când cireşele erau încă necoapte iar vara dădea semne timpurii că îşi va face în curând simţită prezenţa, am pornit la drum, într-un pelerinaj. Într-o seară, undeva prin agitaţia din Bucureşti, într-o oază de linişte, m-am întâlnit cu un bun prieten de-al meu ce mi-a propus să merg cu el într-un pelerinaj de câteva zile la Mănăstirea Petru Vodă din Moldova. Cu bucurie şi entuziasm aproape copilăresc am acceptat oferta, ce părea la prima vedere irezistibilă, însă exista totuşi un mic inconvenient: trebuia să plecăm chiar în noaptea aceea. O umbră de îndoială s-a aşternut peste mine dar am hotărât să las toate lucrurile în voia lui Dumnezeu, nimic fiind întâmplător îmi ziceam eu. Peste câteva ore trebuia să ne întâlnim şi cu ceilalţi pelerini, aşadar trebuia să mă grăbesc căci nu aveam la dispoziţie decât puţine ore pentru a mă pregăti pentru călătorie. Mi-am pus câteva haine în rucsac şi am plecat spre Piaţa Romană, locul de întâlnire. Acolo l-am întâlnit pe A., cel care mi-a propus să merg în pelerinaj, care mi-a prezentat situaţia: trebuia să mai aşteptam încă vreo oră maşina cu ceilalţi pelerini. Înfriguraţi am aşteptat iar când au sosit şi aceia, ne-am îmbarcat şi am pornit la drum, veseli şi pe jumătate adormiţi. Drumul a durat câteva ore, în Târgu Neamţ am făcut un mic popas şi nu am mai oprit apoi decât la mănăstirea Petru Vodă. Când am sosit noi, slujba ceasurilor era începută, şi am rămas în biserică până la terminarea Sfintei Liturghii. Slujba s-a terminat pe la prânz, în jurul de orei 12. Ceilalţi pelerini, cu care am venit noi, voiau să stea de vorbă cu părintele stareţ, însă dat fiind faptul că dânsul era foarte ocupat cu mulţimea de pelerini venită la mănăstire să vorbească cu el, am hotărât să facem ceva, nu doar să aşteptăm acolo în frig, căci trebuie să mărturisesc că vremea nu prea era călduroasă. Aşa am hotărât să mergem la Părintele Proclu, un părinte pustnic din Munţii Sihlei. Era pentru prima dată când aveam să cunosc un părinte pustnic, căci o idee vagă despre ce sunt pustnicii aveam însă trebuia să o pecetluiesc cu mărturia propriei mele experienţe. Aşadar am hotărât să plecăm la dânsul. Un monah de-acolo din mănăstire, ne-a dat un pomelnic cu numele călugărilor să îl dăm Părintelui Proclu, ca să se roage pentru dânşii. După ce am luat pomelnicul, am purces la drum spre casa unde părintele stătea pe timpul iernii. Am ajuns într-un sat moldovenesc ce părea rupt de realitatea cotidiana, cu o atmosferă, ce ne-o conferea peisajul, de iz patriarhal. Priveliştea îţi tăia răsuflarea căci te simţeai străin de acea lume care era parcă ruptă din basmele populare, aducând un sentiment de întoarcere la origini, în satul bunicilor; parcă eram prins într-un tablou din romanul lui Ionel Teodoreanu, „La bunici”. La intrarea în sat am întrebat unde se este casa în care stă Părintele Proclu, şi am aflat că este ultima, chiar la capătul satului. Am mers vreo 10 minute cu maşina pe lângă un râu ce şerpuia nestânjenit de prezenţa noastră şi a pădurii seculare de lângă el, până ce am ajuns la capătul satului unde am fost întâmpinaţi de o privelişte minunată: o poiană se desfăşura sub privirile noastre, unde verdeaţa te îmbia spre somn şi înviorare totodată. Am urcat pe un mic deal şi am aşteptat acolo vreo jumătate de oră, căci părintele avea musafiri. În acest timp, fiecare dintre noi se gândea în sinea lui ce să îl întrebe pe părintele, iar eu m-am hotărât să nu întreb nimic ci doar să ascult. După ce i-au plecat musafirii părintele ne-a primit, iar cineva din grupul nostru l-a întrebat dacă poate să îl filmeze iar el a refuzat categoric spunându-ne că va sta de vorba cu noi, cu condiţia să nu îl filmăm sau să îi facem poze. Am acceptat, puţin dezamăgiţi, căci fiecare dintre noi voia să aibă o amintire cu părintele. Am păşit pragul chiliei care nu avea o suprafaţă mai mare de 16 m2 şi am zărit un pat, două băncuţe şi câteva scaune, o masă şi pereţii plini de icoane. Ne-am aşezat fiecare pe unde am nimerit şi am început să îl ascultăm pe părintele. Ne vorbea cu lacrimi în ochi, toţi fiind pătrunşi de atmosfera de linişte ce domnea acolo. Ne-a vorbit aşa cam vreo oră şi l-am ascultat uimiţi şi totodată cu un sentiment de bucurie sfântă. Nu ne-a spus filozofii înalte ci lucruri simple ne-a vorbit. La un moment dat după ce a terminat de vorbit ne-a invitat să îi punem câteva întrebări, dacă avem. Ceilalţi l-au întrebat mai multe lucruri însă eu şi încă o persoana am stat şi doar l-am ascultat. Vizita la părintele a durat în jur de 2 ore, însă nu am simţit trecerea timpului niciunul dintre noi. La plecare părintele ne-a dat o binecuvântare la fiecare şi ne-a făcut semnul Sfintei Cruci pe capul fiecăruia zicând totodată o scurtă rugăciune. Am plecat cu sentimentul că sunt plin, de ce eram plin nu ştiam sigur, doar atât că simţeam o bucurie de nedescris si o stare de fericire pe care voiam să nu o ia nimeni de la mine. Când ne-am urcat în maşina toţi am manifestat aceeaşi stare. Părintele prin vorbele lui simple, cu toate „că nu are şcoli înalte, facultăţi precum noi”, ne-a dat răspunsuri tuturor indirect până să apuce careva să îl întrebe şi cu toţii am ajuns la concluzia că fiecare a primit răspunsurile la întrebările pe care le avea în minte. Ne aflam într-o stare de fericire care nu ne-a părăsit întreaga zi, nici după ce ne-am întors la mănăstire la Petru Vodă. Am mai rămas în mănăstire până seara târziu de am vorbit cu părintele Iustin Pârvu , apoi ne-am îmbarcat spre Bucureşti. La întoarcere am dormit căci eram frânţi de oboseală. Când am ajuns în Bucureşti se făcuse dimineaţă, soarele răsărea stingher peste clădirile din oraş. Răspunsurile indirecte ce mi le-a dat părintele Proclu s-au îndeplinit întocmai, de acest lucru dându-mi seama abia după câteva luni de zile.
Sentimentul care nu m-a părăsit până astăzi este acela că mai există şi în lumea secularizată de astăzi oameni ai lui Dumnezeu …
(articol publicat si in revista ASTO, nr 5, aprilie, 2010)
