Ora
10 şi un sfert.
Afară începuse să plouă şi gerul care ameninţa năprasnic
micuţul oraş C. se cuibărise neştiut de nimeni pe nesimţite.
În fabrica de creioane, cerneluri, stilouri, pixuri şi tot
felul de instrumente dintr-acestea ce sunt necesare în mod inevitabil
scrisului, într-un ungher întunecat al clădirii stăteau de vorbă un creion, un stilou, o călimară cu
cerneală şi o radieră.
-
Ce vreme urâtă s-a pornit afară! spuse
creionul.
-
Într-adevăr! completă Călimara cu cerneală.
-
Oricum ar fi în noaptea asta,
mâine vom fi departe de acest loc rece şi neprietenos! spuse Stiloul.
-
Da, da, aşa este! Mâine ne vom
odihni în văzul tuturor oamenilor care vor veni la librăria din centrul
oraşului, în vitrinele noi, curate, care nu se compară cu acest loc atât de murdar
şi urât! adăugă Radiera.
-
Da! Cu adevărat, mâine ne vom afla
în librăria aceea nouă şi frumoasă unde vom sta puţin timp până vom fi adoptaţi
de noii noştri proprietari! spuse Creionul.
-
Într-adevăr, vom fi adoptaţi de
nişte oameni mai prietenoşi decât muncitorii aceştia din fabrică, care ne
aruncă cât colo! adăugă cu tristeţe Stiloul.
-
Şi ne depozitează unii peste
alţii! spuse Călimara cu cerneală.
-
Şi la sfârşit ne trântesc în
camion şi ne transportă cine ştie unde! completă la rândul ei Radiera.
Această discuţie ţinu mult timp în noapte iar o parte din
ea o auzi şi pixul. Începând cu Revoluţia
scrisului inventatorul pixului spusese că acest nou instrument va fi obiectul
de scris al viitorului ce va fi utilizat de multe generaţii. Acum se fabricau
tot felul de pixuri, de toate culorile, dimensiunile, modelele etc. Acest lucru
nu era chiar pe placul celorlalte instrumente de scris ca, stiloul, creionul,
nici nu mai vorbesc de tocul cu peniţă. Astfel, între toate aceste instrumente
de scris, care se găseau în fabrică, şi pixul ce era acum produs şi
comercializat pretutindeni, apăruse un soi de invidie tăcută ce se manifesta
prin marginalizarea acestuia din mijlocul lor.
Un pix, nu din
cele mai scumpe, ci unul făcut special pentru oamenii cu puţini bani, stătea stingher
într-un colţ şi asculta discuţia. Ar fi vrut şi el să spună ceva dar privirile
indiferente ale companionilor săi l-au descumpănit. Astfel a început să
vorbească în sinea lui cu el însuşi, întrucât nu avea partener de dialog:
-
Toate aceste instrumente de scris
îşi vor găsi o nouă familie unde se vor duce şi vor fi tratate aşa cum se
cuvine. Ce voi face eu începând cu ziua de mâine?
-
Vei fi depozitat probabil într-un
colţ al librăriei, precum eşti depozitat şi aici în fabrică!
-
Da, ai dreptate. Oamenii nu
privesc încă cu ochi buni nici pe inventatorul nostru, nici pe noi.
-
Păi cum ai vrea să fie, când toate
aceste instrumente că stiloul, tocul cu peniţă şi altele, se simt ameninţate.
-
Nu ar trebui. Noi nu suntem prea
diferiţi căci scopul nostru este acelaşi: să le folosim oamenilor pentru a
scrie.
-
Da, însă vezi tu, oamenii nu mai
preţuiesc scrisul aşa cum o făceau odinioară. Acum au nevoie de instrumente
rapide, să scrie mult, fără să se murdărească pe mâini de tuş sau de cerneală.
-
Dar de unde graba asta? Oare dacă
se vor grăbi vor scrie mai mult?
-
Depinde ce vor să scrie?
-
Aşa este, ce ne mai tot stoarcem
minţile pentru situaţia asta, oricum nimic nu se va schimba.
-
Ba da, doar dacă oamenii nu vor
mai pune accentul pe aspectul exterior al obiectelor ci pe utilitatea pentru
care au fost inventate.
-
Am auzit că la librărie este o
vânzătoare foarte rea care nu iubeşte pixurile, dar este nevoită să le
achiziţioneze de la fabrică...
-
Păi, şi ce e cu asta?
-
Este o problemă pentru că ea pune
pixurile într-un loc mai ascuns, printre alte obiecte, pentru a nu fi
remarcate, doar, doar, s-or vinde celelalte, şi la urmă pixurile.
-
Nu ai de ce să îţi faci griji,
oricum tu eşti un pix de calitate slabă faţă de celelalte pixuri scumpe.
-
Da, aşa este...
Şi discuţia asta a continuat până a doua zi în zori când,
au venit primii muncitori ai fabricii. Aceştia au deschis cele două porţi mari
ca să aibă loc camionul. Doi muncitori au început să încarce cutiile cu
stilouri, creioane, pixuri şi alte instrumente de scris, până când s-a umplut.
După ce şoferul a verificat şi a închis uşa din spate a camionului, a pornit
uşor spre librărie.
Acolo l-au întâmpinat vânzătoarele, bucuroase că au primit
marfă nouă, pe care o aşteptau de 3 săptămâni. Ele au început să descarce
cutiile şi să le ducă în librărie, apoi să aşeze în vitrine fiecare dintre
aceste obiecte la locul cuvenit lor.
Stilourile şi cerneală au fost aşezate într-o vitrină la
intrare unde puteau fi remarcate uşor de oameni. La fel s-a întâmplat şi cu
creioanele, tocurile de scris şi pixurile cele mai scumpe. Pixurile cele
ieftine au fost puse undeva într-un colţ împreună cu alte obiecte ieftine.
Toată operaţiunea asta a durat câteva ore până la
deschiderea magazinului.
După ce librăria şi deschis uşile au început să apară tot
felul de oameni. Copii se uitau în special la stilouri şi creioane.
În acest furnicar de oameni care intra şi ieşea din
librărie, se afla un bătrân ce părea atât de simplu, nu după vorbă cât după
port, încât a trecut neobservat de vânzătoarele librăriei. La un moment dat
vânzătoarea cea rea l-a zărit pe bătrân şi l-a întrebat:
-
Ce doreşti moşule? Zi repede că e
multă lume pe-aici, n-am toată ziua la dispoziţie? spuse vânzătoarea cea rea.
Bătrânul nu se simţi ofensat de felul nepoliticos cu care
îl întâmpină vânzătoarea şi zise:
-
Aş dori să cumpăr un stilou, pentru
că nu mai am cu ce să termin de scris romanul, însă nu am decât 2 bănuţi.
-
Ha, ha, ha! începuse să râdă
vânzătoarea cea rea. Păi nu o să găseşti pe-aici ceva de scris cu 2 bănuţi ai
tăi moşule. Stilourile sunt prea scumpe, la fel şi creioanele, ce să mai zic de
tocuri cu peniţă.
-
Dar un pix cât costă? spuse
bătrânul.
-
Moşule, nu înţelegi că nu îţi
ajunge nici măcar de un pix. Toate sunt mai scumpe şi costă mai mult decât cei
2 bănuţi pe care spui că îi ai.
-
Da, dar totuşi, ceva mai ieftin de
scris nu se găseşte? insistă bătrânul.
-
Ba da! interveni o altă vânzătoare
mai drăguţă. Sunt pixurile acelea ieftine din colţ, care nu scriu prea bine
dar, dacă îţi plac, poţi să îţi cumperi unul.
Bătrânului i s-a luminat faţă şi cu ochii umezi de bucurie
a spus:
-
Doamnă scumpă, vă rog să îmi daţi
un pix din cele ieftine, căci atât am, 2 bănuţi. Este singurul meu avut şi am
zis că îi voi cheltui pe ceva de scris pentru a-mi termina romanul.
-
Da, da, sigur. Alegeţi unul care
vă place apoi veniţi la casă pentru a plăti! spuse vânzătoarea cea drăguţă.
Bătrânul plăti pixul,
îl puse în buzunarul hainei şi plecă spre căsuţa lui cu gândul de a-şi termina
romanul. Îl începuse în urmă cu 50 de ani însă nu apucase niciodată să îl
termine. Războiul, grijile, familia, moartea soţiei şi a celor 3 copii ai săi
l-au amărât atât de mult încât s-a închis în el şi l-a dat uitării.
Acum ştia că nu mai avea multe zile de trăit însă trebuia
să aştearnă pe hârtie acele gânduri pe care le lăsase prăfuite timp de 50 de
ani în caietul maroniu.
Pixul din ajun, căci dintre toate pixurile pe el îl alesese vânzătoarea cea
drăguţă, se gândea acum la tot felul de lucruri:
-
Unde mă va duce noul meu stăpân?
Cum oare arată casa lui? Oare voi fi de folos la ceva? Mă va arunca cumva printre
alte lucruri ponosite ca şi haina de-o poartă pe el?
Şi tot felul de întrebări dintr-acestea îşi punea pixul, până bătrânul ajunse acasă. După
ce îşi dădu haina jos, scoase pixul
din buzunar, se aşeză pe scaun la masa de scris şi deschise caietul maroniu.
Dintr-o dată se treziră în el amintiri pe care le îngropase adânc în memoria lui
şi luă pixul şi începu să scrie.
Trecură 3 ceasuri de când bătrânul scria şi lacrimi începură să curgă şiroaie
pe faţa sa încât udară paginile pe care le scrisese. La un moment dat se opri,
se uită pe fereastră şi căzu pe gânduri, dus departe, pe alte meleaguri
neştiute de nimeni. Cât timp va fi trecut nu se ştie însă când bătrânul se
trezi din reverie văzu că se înnoptase de-a binelea. Aprinse lampa cu gaz, o
aşeză pe masa şi începu să scrie. Continuă să scrie, să scrie ore întregi până
termină ce începuse cu 50 de ani în urmă. Se făcu dimineaţă şi bătrânul
adormise un somn din care nu mai avea să se trezească vreodată. Pixul stătea pe filele îngălbenite ale
caietului maroniu, istovit de munca pe care o făcuse însă presimţea că avusese
un rol important în viaţa acelui bătrân.
Din întâmplare trecu pe acolo doamna care îi aducea laptele
în fiecare joi şi îl strigă la poartă ca să i-l dea. Văzând că nu răspunde, se
gândi că a păţit ceva şi anunţă vecinii care, după ce intrară în căsuţă, îl
găsiră adormit pentru totdeauna. Chemară poliţia apoi ca să constate decesul şi
printre curioşii care veniseră acolo, se afla şi un ziarist tânăr ce lucra de
câteva luni la gazeta oraşului pentru a face un reportaj despre moartea
bătrânului.
Uitându-se prin casa bătrânului nu descoperi ceva demn de a
fi trecut în articolul său în afara de unele fotografii înrămate pe care le
avea bătrânul pe şemineu. Zări în schimb pe masă caietul maroniu şi pixul. După ce răsfoi primele pagini
deveni mai interesat până ajunse la ultimele pagini. Pe nesimţite nu îşi dădu
seama cum trecu timpul şi că citea deja de câteva ceasuri bune ce scrisese
bătrânul în vechiul caiet maroniu. Când ajunse la ultimele file observă
culoarea diferită a scrisului şi deduse că bătrânul a terminat de scris romanul
său cu pixul ce zăcea pe masă.
Dându-şi seama de opera ce o avea în faţă spuse ca pentru sine:
- Dacă ai şti tu neînsemnat instrument de scris că tu aveai
să fii cel mai de preţ obiect pentru romanul acestui bătrân, te-ai fi bucurat
nespus.
Luă apoi la redacţie romanul terminat acum, pentru că
bătrânul nu avea alte rude care să revendice vreun lucru din avutul acestuia,
dacă ar fi avut ce, împreună cu pixul cu care scrisese ultimele pagini şi îl
arătă redactorului şef. Acesta era un om rotofei trecut de vârsta a doua şi
care-şi ţinea cu mândrie ochelarii pe nas dându-şi un aer de importanţă.
Acesta, după ce citi pe nerăsuflate cele 187 de pagini ale
caietului maroniu, începu să plângă în hohote de copil. Nu mai citise aşa ceva care
să îl mişte atât de profund în viaţa lui. Îl chemă apoi pe tânărul ziarist şi
îi spuse nu doar să scrie un articol despre bătrân ci să facă şi o prezentare detaliată
a romanului, pe care acesta îl scrisese bătrânul, şi pe care îl vor publica integral
în gazeta lor în numerele următoare sub formă de serial. Acesta rămăsese
trăsnit de reacţia redactorului şef, pe care îl ştia un om greu de impresionat,
şi îi promisese că se va apuca de lucru îndată ce va ajunge acasă.
La urmă redactorul şef îl întrebă pe ziarist ce nume vrea să
pună romanului, care din păcate nu avea unul deoarece bătrânul uitase, ca multe
alte lucruri, să îl facă.
Acesta stătu puţin şi se gândi apoi se uită la pixul de pe
masă, ce stătea lângă caietul maroniu, şi spuse:
- Cred că nu s-ar găsi un nume mai potrivit decât acesta: Bătrânul scriitor şi pixul!
Redactorul şef încuviinţă şi se întoarse la el în birou
aflându-se încă sub influenţa celor citite. Ziaristul plecă spre casă şi pe
drum se gândea în sine:
- Dacă ai şti tu, instrument de scris neînsemnat, că l-ai
ajutat pe bătrân să ducă la bun sfârşit o operă monumentală cum de multă vreme
nu a mai fost scrisă, te-ai bucura nespus.
