Acest subiect, pe care
doresc să îl dezvolt în acest articol, nu reprezintă o noutate pentru mine deoarece
în urmă cu mai bine an în cadrul
Sesiunii de
Comunicări Ştiinţifice pe Probleme de Biblioteconomie „PROBIB” Piteşti, ediţia
a VII-a, 23-24 mai 2014, cu tema „Bibliotecile româneşti în secolul XXI”, am susţinut
un referat intitulat
Cărţile teologice
din biblioteca lui Mihai Eminescu.
Astfel am reluat acest
subiect cu scopul de a încerca o reconstituire a cărţilor teologice
care
i-au aparţinut odinioară lui Mihai Eminescu.
În încercarea-mi modestă de a reface
lista cu cărţile
teologice din
biblioteca poetului naţional, am avut în vedere următoarele aspecte: 1)
Pasiunea din copilărie a poetului pentru
lecturarea cărţilor teologice; 2)
Biblioteca
„teologică” a poetului între anii 1865 – 1889; 3)
Cărţile teologice din biblioteca lui Mihai Eminescu: o încercare de
reconstituire.
1. Pasiunea din copilărie a poetului pentru
lecturarea cărţilor teologice.
În ziua de 15 ianuarie 1850 s-a născut la Ipoteşti (judeţul
Botoşani) al şaptelea copil al familiei Eminovici, care avea să fie cunoscut
ulterior drept poetul naţional, Mihai Eminescu
.
Se pare că a fost botezat „în biserica Uspenia din Botoşani la 21 Ghenari 1850”
.
Poetul avea oarecare origini boiereşti deoarece tatăl său „dobândise prin
decret domnesc un mărunt rang de boierie, acela de căminar”
.
Spiritualitatea ortodoxă nu i-a fost deloc străină tânărului Mihail, care
luase contact cu ea prin rudele sale. Din partea mamei sale avea doi unchi şi
trei mătuşi care s-au călugărit. Este vorba de unchii lui Iorgu şi Costache
Iuraşcu care, după tunderea în monahism, au primit numele Iachint,
stabilindu-se la Mitropolia
din Iaşi, şi Calinic care s-a stabilit la schitul Vorona. Cele trei surori ale
mamei sale erau Fevronia, Olimpiada şi Sofia, care s-au călugărit la Mănăstirea Agafton
din judeţul Botoşani
. Din
partea tatălui avea câţiva înaintaşi care avuseseră legături cu Biserica, dintre
care se pot aminti unii epitropi şi cântăreţi la Călineştii lui
Cuparencu
.
Pasiunea pentru citirea cărţilor bisericeşti a încolţit în inima
tânărului Mihai încă din copilăria sa, datorită atât spiritualităţii ortodoxe
cu care acesta intrase în contact prin rudele sale care se călugăriseră la
diverse mănăstiri, cât şi prin părinţii lui. Tatăl sau, căminarul Gheorghe
Eminovici, „era şi el iubitor de cărţi şi de citit […] avea cărţi româneşti
vechi, între care Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673)”
.
Se pare că tatăl său a fost acela care i-a însuflat dragostea de-a citi aceste
cărţi bisericeşti, pe care poetul le-a numit ulterior „al scripturilor române din
zilele de aur”
.
T. V. Stefanelli îşi aminteşte despre fostul său coleg de gimnaziu de la Cernăuţi că „la
doisprezece, treisprezece ani el ştia cu înlesnire slova veche cirilică şi mai
cu seamă cărţi vechi vedeam în mâna lui […] spuindu-i că tatăl meu m-a învăţat
să cetesc slovele vechi după o psaltire şi după o carte ce cuprindea viaţa
sfinţilor, îmi zise că şi el tot acasă a deprins această slovă”
.
Preotul Gheorghe Cunescu a afirmat despre Eminescu că a văzut cărţi
bisericeşti şi în biserica de lângă casa din Ipoteşti, căci „aici în biserica
vecină cu casa părintească copilul Mihai va fi intrat deseori, dând peste
cărţile de strană”
.
Pasiunea pentru lectura acestor cărţi bisericeşti a fost alimentată şi de
manuscrisele, copiile şi cărţile vechi româneşti pe care Eminescu, copil fiind,
le-a găsit în mănăstiri care erau „bogate în documente şi tipărituri vechi”
.
El era atras de „frumuseţea vieţii mănăstireşti pe care o admira”
.
Monahia Agafia Moişă (1886-1982), îl descrie astfel: „venea regulat în fiecare
vară la maicile Iuraşcu, mătuşile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la
ele, stătea câte-o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea
maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea
mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde
este o poiană frumoasă, liniştită. Medita, admira priveliştea codrilor seculari
de pe dealuri, scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la
maicile Iuraşcu, se ruga, mânca ceva şi se culca”
.
Viaţa de mănăstire a fost una dintre perspectivele spiritualităţii
ortodoxe care l-a ajutat pe Mihai Eminescu să citească scrierile bisericeşti.
Încă de pe vremea când se afla la Cernăuţi, unde-şi făcea studiile gimnaziale ca
elev al lui Aron Pumnul, el a găsit aici „cărţi româneşti vechi”, pe care le-a
citit în perioada aceea de studii
.
Dragostea pentru citirea cărţilor bisericeşti pornită încă din copilărie
în casa părintească, s-a concretizat mai târziu prin achiziţionarea de
manuscrise şi cărţi vechi româneşti, unele cu caracter teologic, care vor face
parte din biblioteca sa.
2. Biblioteca „teologică” a poetului între
anii 1865 – 1889.
În demersul meu de-a reconstitui lista cu titlurile cărţilor teologice
care i-au aparţinut lui Eminescu, am încercat să fac asta privind într-un mod cât
se poate de obiectiv întreg parcursul istoric al vieţii sale, începând cu anul
1865, atunci când s-a întors la
Cernăuţi pentru a-şi continua studiile gimnaziale, şi
sfârşind cu anul 1889, acela al morţii sale.
În ceea ce priveşte perioada din viaţa poetului cuprinsă între anii 1865
– 1889, am optat pentru aceeaşi împărţire pe care a făcut-o Zoe Dumitrescu
Buşulenga în cartea sa Eminescu. Viaţa,
cu unele modificări făcute de mine şi anume: 1) Anii de studiu la Cernăuţi; 2) Peregrinarea
prin Transilvania; 3) La
Bucureşti; 4) La
Viena; 5) La
Berlin; 6) Anii încercărilor de statornicie; 7) Anii din
urmă.
Anii de studiu la Cernăuţi.
În primăvara anului 1865 tânărul Mihai Eminescu a plecat împreună cu
trupa Tardini pentru a susţine reprezentaţii teatrale prin Transilvania
.
În luna septembrie a aceluiaşi an, după exaltarea pe care i-a provocat-o
teatrul, s-a întors acasă la Ipoteşti. De
la casa părintească s-a reîntors la
Cernăuţi pentru a-şi continua studiile gimnaziale. Aici a
fost găzduit „împreună cu atâţi alţi elevi de ai acestuia, aflaţi în nevoie” de
către Aron Pumnul
.
Profesorul său cunoştea faptul că Eminescu, în perioada octombrie 1864 – martie
1865, din dorinţa de a nu împovăra pe nimeni cu întreţinerea lui, îşi câştigase
existenţa ca practicant la tribunalul din Botoşani
.
Astfel „a evitat el singur de a-l pune într-o situaţie umilitoare şi de aceea
[…] i-a încredinţat funcţia de bibliotecar la biblioteca sa personală, dat
fiind faptul că regulamentele şcolare interziceau elevilor de a avea
biblioteci”
. Astfel ca bibliotecar a
„locuit chiar în odaia în care se află dulapurile cu cărţi […] a dormit şi a
visat printre cărţi, dar mai ales a citit carte cu carte, până când a epuizat
întreaga bibliotecă, a ajuns să o cunoască atât de bine, încât putea să
servească pe cititori cu ochii închişi”
. Această
experienţă „a reuşit să-l lege şi mai mult de cărţi şi să-l facă să iubească
viaţa în mijlocul lor”
.
Se pare că aici la
Cernăuţi a avut o mică bibliotecă personală, aşa cum rezultă
din donaţia sa de carte pentru o bibliotecă bucovineană
.
Şederea la Cernăuţi
a fost întreruptă de moartea profesorului său, Aron Pumnul, survenită în urma
unei boli, în 12/24 ianuarie 1866
.
Pentru Eminescu „moartea profesorului a rupt legătura cu Bucovina”
şi din această cauză nu a mai rămas mai mult de-o lună. Cu siguranţă şi-a luat
cu sine la plecare şi mica sa bibliotecă.
Peregrinarea prin Transilvania
Din Bucovina a plecat în Transilvania pentru a vizita mai multe oraşe,
printre care şi Blajul, unde a petrecut un timp. Când a ajuns aici „şi-a lăsat
tovarăşii de drum şi puţinul bagaj ce-l avea şi a plecat să vadă locurile şi
clădirile venerabile”
.
De-aici
va peregrina şi prin alte locuri
împreună cu trupa de teatru a lui Caragiale, unde-l va cunoaşte pe Pascaly. Mai
târziu „în cursul relaţiilor stabilite […] între ei, poetul a căpătat o reală
admiraţie, o stimă durabilă pentru omul acela înalt şi impunător […] care avea
să-i dăruiască, pentr-un timp, sprijinul şi ocrotirea lui”
.
De-aici „din trupa lui Caragiale, l-a luat Pascaly pe Eminescu la el”
.
Astfel în vara anului 1868, Pascaly s-a hotărât să întreprindă un turneu de
reprezentaţii în Ardeal şi Banat. Eminescu a însoţit trupa acestuia până la Oraviţa, unde va avea loc
ultima reprezentaţie, iar pe 2 septembrie va porni spre Bucureşti
.
Peregrinarea prin Transilvania a durat mai bine de 2 ani, între martie
1866 – 2 septembrie 1868. Având în vedere faptul că a călătorit în multe locuri
cu cele două trupe de teatru, aceea a lui Caragiale şi a lui Pascaly, bagajul
poetului nu era prea voluminos, şi era alcătuit din câteva haine şi, probabil,
câteva cărţi româneşti vechi, pe care le adunase la Cernăuţi.
La Bucureşti
La începutul lui septembrie 1868 a ajuns în Bucureşti, şi a lucrat ca
sufleor la Teatrul Naţional.
Aici a locuit într-o cămăruţă la etajul locuinţei lui Pascaly, „la capătul unui
coridor obscur, alături de o încăpere ocupată de un frate al actorului”
.
În această încăpere, după mărturia unui prieten de-al său, avea vreo „200 de
volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte”
,
pe care le ţinea „întinse pe jos, de la fereastră până lângă masă”
,
„într-o dezordine familiară doar producătorului”
.
În capitală nu a rămas prea mult timp, în vara anului 1869 a plecat la Viena însufleţit de o
„dorinţă aprigă de a se cultiva”
.
Biblioteca sa era compusă, din câteva sute de cărţi vechi, nemţeşti în
mare măsură, bibliotecă pe care a luat-o, probabil, la Viena, dacă nu toată „măcar
o parte” din ea
.
La Viena
În Viena a sosit în toamna anului 1869 şi, din dorinţa de a studia
filosofia, „s-a înscris la
Universitate, ca student audient”
,
unde a stat până în 1872.
Fostul său coleg T. V. Stefanelli a spus că, în camera poetului din
Dianagasse „masa era plină de cărţi româneşti”
.
În lecturile sale erau nelipsite cărţile româneşti vechi, unele teologice, iar
uneori lipsa banilor îl determina „să-şi zălogească pe doi florini” vreo carte
de-a sa care „putea să fie Vieţile Sfinţilor sau o biblie veche, la birtul lui
tata Muritz din Schwibbogengasse”
,
după spusele aceluiaşi fost coleg. Iubirea pentru cartea românească veche a
fost pentru Eminescu, „un bibliofil împătimit până la eroism”
,
o „iubire ruinătoare pentru stomacul său, date fiind mizerele sale resurse”
.
Aceasta este prima mărturie a unui fost coleg de şcoală despre cărţile
teologice din biblioteca lui Eminescu.
La Berlin
De la Viena
s-a întors la Botoşani,
şi 28 iunie 1872 l-a întâlnit pe Titu Maiorescu. Acesta din urmă, văzându-i
potenţialul intelectual, i-a sugerat să urmeze o carieră didactică prin
ocuparea unei catedre la facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Iaşi, motiv pentru care trebuia să îşi dea doctoratul la „o mare universitate
din Apus”
.
La îndemnul lui Maiorescu, poetul a plecat la Berlin unde a ajuns spre
sfârşitul lui septembrie. Aici a început să frecventeze cursurile destul de
târziu căci s-a înscris abia pe 18 decembrie 1872 „la Universitatea Friedrich
Wilhelm pe temeiul unui certificat de absolvenţă a gimnaziului din Botoşani”
.
Pasiunea pentru cărţi nu s-a oprit aici, biblioteca sa mărindu-se mai
ales prin vizitele făcute la anticari de unde „recolta cărţi bizare”
,
pe care le ducea în locuinţa sa îndepărtată din Charlottenburg.
Aici a stat până în vara anului 1874 când s-a întors în ţară. Din
nefericire nu avem informaţii cu privire la cărţile sale teologice în această
perioadă.
Anii încercărilor de statornicie
În anul 1874 Eminescu s-a întors în ţară cu gândul de a-şi găsi o
ocupaţie, deoarece renunţase la ideea doctoratului în filozofie şi „la 1
septembrie este numit […] director al Bibliotecii centrale din Iaşi”
.
Aşa cum afirmă în studiul său istoricul Alexandru Elian, biblioteca lui
Mihai Eminescu „se constituie abia odată cu anii săi de şedere la Iaşi, ca bibliotecar şi apoi
ca revizor şcolar, anii Junimei şi ai colaborării la Curierul de Iaşi”
.
În funcţia de director al Bibliotecii centrale din Iaşi nu a stat prea
mult, din cauza destituirii sale care a survenit în urma acţiunilor întreprinse
de „poetul lipsit de talent şi josnicul lui adversar Dimitrie Petrino”
,
care urma ordinele Partidului Liberal.
La scurt timp a fost numit revizor şcolar, un fel de inspector, ca mai
târziu, după revenirea liberalilor la conducerea ţării, să fie destituit şi din
această funcţie. În data de 4 iunie 1875 ministrul Chiţu, care l-a înlocuit pe
Titu Maiorescu, l-a înştiinţat pe Mihai Eminescu că a fost „pus în
disponibilitate prin decret domnesc”
.
În anul 1875, cu prilejul inaugurării Universităţii din Cernăuţi, fostul
său coleg T. V. Stefanelli s-a întâlnit acolo pe Eminescu, care „în faţa
prietenului său […] a început să scoată, dintr-o ladă uriaşă o mulţime de cărţi
vechi, precum psaltiri, ceasloave, biblii şi mulţime de alte hârţoage rupte”
.
Astfel, pe lângă Biblia şi Vieţile Sfinţilor, cărţi teologice pe care
ştim cu siguranţă că le-a avut poetul în biblioteca sa, el a mai avut şi alte
biblii, psaltiri şi ceasloave, cărţi liturgice folosite în slujbele zilnice ale
Bisericii.
În perioada cuprinsă între 4 iunie 1875 şi toamna lui 1877, Eminescu a lucrat
ca redactor la ziarul Curierul de Iaşi, de unde a plecat în urma unui scandal
cu iz politic, nevrând să-şi păteze onoarea.
În 12 octombrie 1877 i-a scris prietenului său Ioan Slavici, „care
stăruise să vină în Capitală”
,
spunându-i că sărăcia este aceea care îl împiedică să părăsească Iaşii. Acesta
continuă zicându-i că nu are cu ce să-şi transporte bagajele care constau în
mare parte în „cărţi” şi „manuscripte”
.
Pe 15 octombrie i-a scris şi lui Titu Maiorescu, care-i oferise postul de
redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, vorbindu-i totodată şi de biblioteca
sa spunând că a adunat „multe vechituri, manuscripte şi tipărituri vechi
româneşti”, pe care bucuros le-ar lua cu el
.
Făcând un scurt review asupra bibliotecii poetului între anii 1865 – 1877,
se poate afirma că ea însuma, pe lângă multe alte cărţi din domeniul laic,
„manuscripte şi tipărituri vechi româneşti”, dintre care amintim Psaltirea,
Ceaslovul, Vieţile Sfinţilor şi Biblia, potrivit mărturiei fostului său coleg
T. V. Stefanelli.
Anii din urmă
În Bucureşti a sosit la sfârşitul lui octombrie – noiembrie 1877, iar
prima sa locuinţă, după cum afirmă preotul Gheorghe Cunescu, a fost „în curtea
Mănăstirii Caimata, într-o chilie a prescurăresei”
.
Slavici spune că-n această odaie boltită ca „un fel de chilie călugărească […]
stăteau aruncate una peste alta, lăzi, cărţi manuscripte, ziare şi haine vechi”
.
În anii pe care i-a petrecut în capitală, „deşi prins în febra muncii
gazetăreşti de la
Timpul nu se poate ca
Eminescu, căruia îi plăceau excursiile, să nu fi fost în căutare de manuscrise
şi tipărituri româneşti vechi, şi la mănăstirile din vecinătatea Bucureştilor:
Cernica, Pasărea, Căldăruşani, care aveau bogate fonduri de tipărituri vechi”
.
El a adunat „cu pasiune de arghirofil, manuscrise şi tipărituri româneşti
vechi”
.
Astfel, de la Episcopia Buzăului
„a achiziţionat manuscrisul unui Tetraevangheliar vechi (c. 1550-1600)”
.
În luna iunie a anului 1883, din cauza bolii, „se va interna la Sanatoriul Caritas
al d-rului Suţu”
, iar lucrurile sale vor
rămâne în locuinţa pe care o împărţea cu Slavici. În toamna lui 1883, prietenul
său Chibici Rîvneanu sau Revneanu l-a însoţit la „Sanatoriul Ober-Döbling de la Viena”
. Întors
la Iaşi, i-a
scris lui Chibici în ziua de 20 octombrie 1884, rugându-l să ia de la Simţion lada sa cu cărţi
.
După cum afirmă istoricul Alexandru Elian în studiul său, este foarte
greu stabilit „în ce împrejurări cărţile şi manuscrisele poetului au ajuns sub
supravegherea lui Maiorescu”
.
Astfel în anul 1887, pe când se afla la Botoşani din pricina
bolii sale sub îngrijirea surorii sale Henrietta, „Eminescu ştia că biblioteca
sa se afla de acum în mâinile lui Maiorescu”
.
Acest lucru se poate deduce dintr-o scrisoare datată în 20 noiembrie 1887, pe
care sora acestuia i-a trimis-o Corneliei Emilian, în care i-a spus, vorbind şi
despre fratele ei, că „are lipsă de cărţi de cetit: el a scris d-lui Maiorescu
să-i trimeată biblioteca lui, dar până în prezent n-a primit nici un răspuns”
.
În altă scrisoare de-a Henriettei către aceeaşi persoană, din data de 27
februarie 1888, îi scrie că „el (Mihai, n. n.) e cam supărat pe d-nul
Maiorescu, pentru că i-a scris recomandat rugându-l foarte călduros pentru
Biblioteca lui şi nişte manuscrise, pe care el ar voi să le mântue şi nici un
răspuns n-a primit până acum”
.
Acestea sunt ultimele ştiri legate de biblioteca poetului până la moartea sa.
Aflându-se în continuare în îngrijirea surorii sale Henrietta, din
pricina suferinţei sale, s-a stins din viaţă Mihai Eminescu în 15 iunie 1889,
fiind înmormântat în Bucureşti la cimitirul Bellu.
3. Cărţile teologice din biblioteca lui
Mihai Eminescu: o încercare de reconstituire.
Acest parcurs istoric prin viaţa lui Mihai Eminescu a fost necesar pentru
a putea reface lista cu cărţile teologice care i-au aparţinut bibliotecii poetului.
Istoricul Alexandru Elian spune că „M. Gaster, cunoscutul istoric literar
şi prieten al lui Eminescu, a folosit manuscrise din biblioteca acestuia pentru
două lucrări ale sale: Literatura populară română, Buc., 1883, şi Chrestomatie
română, vol. I – II, Lepizig – Buc., 1891”
.
Pentru importanţa argumentaţiei, voi reda lista cu manuscrisele folosite
de Gaster, aşa cum a fost ea întocmită de dl. Elian, în studiul său:
„1. Tetraevanghel (1550-1675)
2. Codex miscellaneus (1692), ce cuprinde:
a) Cozam: Amartolon sotirie adică: mântuirea
păcătoşilor
b) Partea trei pentru mântuire păcătoşilor.
Dintru céle piste fire… minuni a prea sfintei… ficioare Mariĭai (1693)
c) Viiaţa şi spupere petrecerii minunilor a
prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel nou
d) Scrisoare de ’nvaţătură pre cuvioşilor…
părinţi…
3. Hronograf (1760)
4. Ocsisteri (1779)
5. Descoperirea sf. liturghii (sfârşitul
sec. XVIII)
6. Iliodor (sfârşitul sec. XVIII)
7. Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui
nostru Vasilie cel nou (începutul sec. XIX)
8. Miscelaneu (sec. XIX), cuprinzând:
a) Ierotocrit şi Aretusa (1800)
b) A lui Iliodor istorie ethiopicească
(1813)
c) Varlaam şi Ioasaf (1814)
9. Cartea ce să numeşte Zăbava fandasiei
(1802)
10. Cuvânt pentru viitoare giudicată (1815)”.
O parte din aceste manuscrise, care i-au aparţinut lui Mihai Eminescu, au
fost folosite de M. Gaster în redactarea celor două lucrări amintite mai sus, şi
se regăsesc în donaţia făcută de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române în
ziua de 28 mai 1904, donaţie care a constat în „25 manuscripte şi 72 volume şi
broşuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui d-sale Ioan Maiorescu”
.
Istoricul Alexandru Elian a demonstrat în studiul d-sale, folosind
argumente de necontestat, că Maiorescu a minţit în legătură cu provenienţa
manuscriselor donate
,
căci ele n-au aparţinut tatălui său ci „au aparţinut lui Eminescu sau măcar au
trecut prin mâinile lui”
.
Nu voi reda întreaga listă cu cele 25 de manuscrise donate de Maiorescu,
ci le voi aminti doar pe acelea care întregesc lista lui Gaster, pentru
reconstituirea cărţilor teologice din biblioteca lui Mihai Eminescu. Acestea
sunt:
1. Psaltichie românească (sec. XIX)
2. Mărturie pentru Sfântul Calist, al lui
Meletie al Athinilorŭ din Biséricésca istorie. Scris la 1796 de Theofan Monahul
(sec. XVIII)
3. Proimion a luĭ Neofit Peloponisanul
ierodiaconul şi marele dascălŭ alŭ Bucureştilorŭ (sec. XIX)
4. Elisaveta sau cei surguniţi în Săberĭa. S-au
prescris în oraşul Nicolaev în anul 1830 de Alexandru Roşculescu (sec. XIX)
5. Tetraj pentru tihnologhiĭa etimologhii.
Theofan, 1810. Bunele năravuri, 1812, Theofan Ioanu. Învăţătură în scurt pentru
creştinătate (sec. XIX)
6. Psaltichie românească şi grecească (sec.
XIX)
7. Pravoslavnica învăţătura adică Bogoslovie
creştinéscă (sec. XIX)
8. Besericésca istorie. Tomul I. 1838. Scrisă
de Medelniceriul Gheorghie Vrabie când învăţa în Seminaria Socolei (sec.
XIX)
9. Viaţa sfăntului pré cuviosuluĭ părinteluĭ
nostru Theodor ce au fostŭ şi Episcopŭ Edesului capete a faptelor celor bune
(sec. XVIII)
10. Cărticică sfătuitoare pentru păziré celor
cincĭ simţirĭ şi a nălucireĭ şi a minţiĭ şi a inimiĭ… s-au tălmăcit la 1819
(sec. XIX)
11. Enhirid adică mânélnic al dreptslăvitoriuluĭ
hristian. Scris grecéşte de Alexandru Sturza, typărit în Petrupoli, şi hărăzit
sfintei soborniceştĭ şi apostoleştĭ beséricĭ a lui Hs. (1828)
Pe lângă aceste cărţi, mai trebuie amintite şi Evanghelia de la Râmnic, tipărită în 1746
. Preotul
Gheorghe Cunescu crede că Eminescu avea „Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688)”
iar I. Creţu consideră că Eminescu avea în biblioteca sa Molitvenicul tipărit la Târgovişte în 1713
.
Astfel, dacă am reface lista cu cărţile teologice care au aparţinut
bibliotecii lui Mihai Eminescu, ea ar arăta cam aşa:
1. Tetraevanghel (1550-1675)
2. Codex miscellaneus (1692), ce cuprinde:
a) Cozam: Amartolon sotirie adică: mântuirea
păcătoşilor
b) Partea trei pentru mântuire păcătoşilor.
Dintru céle piste fire… minuni a prea sfintei… ficioare Mariĭai (1693)
c) Viiaţa şi spupere petrecerii minunilor a
prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel nou
d) Scrisoare de ’nvaţătură pre cuvioşilor…
părinţi…
3. Hronograf (1760)
4. Ocsisteri (1779)
5. Descoperirea sf. liturghii (sfârşitul
sec. XVIII)
6. Iliodor (sfârşitul sec. XVIII)
7. Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui
nostru Vasilie cel nou (începutul sec. XIX)
8. Miscelaneu (sec. XIX), cuprinzând:
a) Ierotocrit şi Aretusa (1800)
b) A lui Iliodor istorie ethiopicească
(1813)
c) Varlaam şi Ioasaf (1814)
9. Cartea ce să numeşte Zăbava fandasiei
(1802)
10. Cuvânt pentru viitoare giudicată
(1815)
11. Psaltichie românească (sec. XIX)
12. Mărturie pentru Sfântul Calist, al lui
Meletie al Athinilorŭ din Biséricésca istorie. Scris la 1796 de Theofan Monahul
(sec. XVIII)
13. Proimion a luĭ Neofit Peloponisanul
ierodiaconul şi marele dascălŭ alŭ Bucureştilorŭ (sec. XIX)
14. Elisaveta sau cei surguniţi în Săberĭa. S-au
prescris în oraşul Nicolaev în anul 1830 de Alexandru Roşculescu (sec. XIX)
15. Tetraj pentru tihnologhiĭa etimologhii.
Theofan, 1810. Bunele năravuri, 1812, Theofan Ioanu. Învăţătură în scurt pentru
creştinătate (sec. XIX)
16. Psaltichie românească şi grecească (sec.
XIX)
17. Pravoslavnica învăţătura adică Bogoslovie
creştinéscă (sec. XIX)
18. Besericésca istorie. Tomul I. 1838. Scrisă
de Medelniceriul Gheorghie Vrabie când învăţa în Seminaria Socolei (sec.
XIX)
19. Viaţa sfăntului pré cuviosuluĭ părinteluĭ
nostru Theodor ce au fostŭ şi Episcopŭ Edesului capete a faptelor celor bune
(sec. XVIII)
20. Cărticică sfătuitoare pentru păziré celor
cincĭ simţirĭ şi a nălucireĭ şi a minţiĭ şi a inimiĭ… s-au tălmăcit la 1819
(sec. XIX)
21. Enhirid adică mânélnic al dreptslăvitoriuluĭ
hristian. Scris grecéşte de Alexandru Sturza, typărit în Petrupoli, şi hărăzit
sfintei soborniceştĭ şi apostoleştĭ beséricĭ a lui Hs. (1828)
22. Evanghelia de la Râmnic (1746)
23. Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688)
24. Molitvenicul tipărit la Târgovişte (1713)
25. Vieţile Sfinţilor (fără dată)
Aşadar, acestea sunt cele 25 de cărţi teologice din biblioteca lui Mihai
Eminescu, care se găsesc în prezent, în mare parte în fondul Bibliotecii
Academiei Române, şi pot fi consultate la Cabinetul de manuscrise şi carte rară
.
Întrucât, Mihai Eminescu cu siguranţă citise toate cărţile româneşti
vechi tipărite până la el, ne duce cu gândul la un singur lucru: în mod cert mai
există şi alte cărţi teologice pe care acesta le-a avut în biblioteca sa care,
din nefericire, până în acest moment au rămas necunoscute.
STOINA, Liviu. Cugetarea „veche” religioasă în opera
lui Mihai Eminescu. În: Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, anul LXIV (1988), nr. 1, p. 101.
CUNESCU, Gheorghe. Mihai Eminescu – la 125 de ani de
la naştere. În: Biserica Ortodoxă Română,
anul XCIII (1975), nr. 1-2, p. 110.
ELIAN, Alexandru. Eminescu şi vechiul scris românesc.
În: Studii şi cercetări bibliologice,
anul I. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1955, p. 135.
BOTEZ, Grigore. Eminescu
bibliotecar. În: Prima sesiune
ştiinţifică de bibliologie şi documentare, 15-16 decembrie 1955, Bucureşti:
Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957, p. 173.
DEL CONTE, Rosa. Eminescu
sau despre Absolut. Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian
Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă de Mircea
Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa Del Conte. Cluj: Editura
Dacia, 1990, p. 272.
CREŢU, I. Eminescu şi cărticica sfătuitoare a
monahului Nicodim. În: Biserica Ortodoxă
Română, anul LXXXIII (1965), nr. 5-6, p. 583.
(articol publicat
în Biblioteca: revistă de bibliologie şi ştiinţa informării, an LXV. Serie nouă, Anul XXVI, nr.
7/2015, pp. 210-215).
