Profesorul Teodor M. Popescu (1893-1973) și problema stabilirii datei Paștilor

Problema stabilirii datei Paștilor nu constituie un subiect nou atât pentru noi, creștinii ortodocși, cât și pentru creștinii de alte confesiuni, ci a reprezentat de-a lungul secolelor, mai cu seamă începând cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, o piatră de poticneală asupra căruia nu s-a ajuns la nici un consens până astăzi.

Disputa artificială creată în aceste zile pre-pascale în jurul Praznicului Învierii, celebrat de creștini pe „vechi” sau pe „nou”, a inflamat o serie de teologi și specialiști din diverse colțuri ale țării care au încercat să emită opinii și păreri, mai mult sau mai puțin avizate pe marginea acestui subiect, și care a degenerat într-o adevărată „revoluție carton” la care au aderat, din păcate, și unii ierarhi români.

 S-a ajuns la discuții mai puțin colegiale și deloc politicoase, ca să nu le spunem de-a dreptul ne-creștine, mai ales în spațiul social media unde ambele tabere, purtate prin diferiți reprezentanți care au încercat, iar unii dintre aceștia încă se mai chinuie și în prezent, să convingă auditoriul virtual prin tot soiul de argumente, mai mult sau mai puțin veridice, că au dreptate uitând că scopul principal al acestui Praznic al Învierii Domnului nu trebuie să fie cel al dezbinării sau al certurilor, ci al comuniunii harice.

 

I. Profesorul Teodor M. Popescu (1893-1973) și studiul său despre stabilirii datei Paștilor

Revenind la data prăznuirii Paștelui propun spre lectură, în aceste puține zile care au mai rămas până în ziua de duminică (16 aprilie 2023), un studiu științific scris de Profesorul Teodor M. Popescu (1893-1973) intitulat „Problema stabilizării datei Paștilor. Privire istorică asupra divergențelor și computurilor pascale. Încercări de îndreptare. Greutatea și necesitatea unui acord. Propuneri și posibilități actuale”, care a fost publicat în revista Ortodoxia, nr. 3/1964, paginile 334-444.

 Din studiul marelui profesor de Teologie, ce este mai mult decât lămuritor în această dispută teologică și care rămâne de referință până în prezent, redăm câteva pasaje ce vin în completarea argumentației fiecărei tabere, și anume:

·         „observarea pashăi iudaice aduce nereguli pascale creștine. Acestea trebuie evitate în interesul pascal major, care este observarea datei istorice reale și acordul pascal între creștini, pentru că multe deosebiri de dată pascală între cele două calendare creștine provin din evitarea coincidenței Paștilor cu pasha iudaică de către ortodocși și neevitarea ei de către ceilalți creștini” (p. 425);

·         „coincidența pascală cu pasha nu mai are azi nici un sens și nicio importanță” (p. 425);

·         „azi nu ne mai întreabă și nu mai interesează pe nimeni de ce nu serbăm Paștile la o dată cu pasha iudaică; ne întreabă de ce nu serbăm Paștile o dată toți creștinii” (p. 425);

·         „obiceiul de a stabili Paștile în funcțiune de pashă este deci caduc, ca pricinuind nereguli și dezacorduri în practica pascală creștină. Regula dată de Sinodul de la Niceea, interpretată chiar și ca oprire de a serba Paștile înainte de iudei, nu are caracter nici de dogmă, nici de canon ” (p. 425);

·         „un calendar în continuă schimbare și oscilare, nestabil, nu angajează pe creștini în calculul lor pascal. De aceea Bisericile neortodoxe nu mai țin seama de el. Biserica Romano-Catolică a serbat de exemplu Paștile înaintea Paștilor iudaice în anii 1766, 1769, 1774, 1777, 1780, 1782, 1785, 1788, 1793, 1796, 1799, adică de 11 ori în 33 de ani și de multe ori înainte și după aceea” (p. 425);

·         „aceia dintre creștinii ortodocși care ar susține obligatoriu a nu serba Paștile înaintea evreilor sau o dată cu ei, ca fiind aceasta impusă de sinod (Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, n.n.) și de canoanele care opresc serbarea o dată cu iudeii, greșesc, pentru că hotărârea sinodului privește în adevăr coincidența, dar nu precedența datei pascale creștine față de data pashăi iudaice, iar coincidența este oprită în condițiile de atunci ale calendarului iudaic și în împrejurările și în interesele de atunci ale Bisericii” (p. 425);

·         „a face din pascalie o problemă dogmatică sau canonică intangibilă și nemișcată, este a face o confuzie de esențe și de valori” (p. 428);

·         „este mai întâi în afară de orice discuție că modificarea calendarului și stabilizarea datei Paștilor nu se pot impune Bisericii «prin constrângere, din afară», de la un for laic. N-a manifestat însă nici unul această intenție sau tendință de a sili Bisericile să se supună unei hotărâri străine de voia și de aprobarea lor […] Nu este deci cazul de a presupune o constrângere, care să le silească la atitudini martirice” (p. 434);

·         „dacă problema se va rezolva printr-un acord creștin general, se va face și un serviciu și tuturor popoarelor interesate la o asemenea soluție și fiecărei Biserici în parte. Se va simplifica o soluție complicată, se va pune capăt unui sistem de calcul pascal imperfect și viciat și unor greșeli și dezacorduri supărătoare, care au fost atât timp motive de critici între Biserici, iar azi poate fi pricină de dezacord în Biserica Ortodoxă” (p. 437);

·         „este timpul ca problema pascală să fie lămurită în legătură cu problema calendaristică, de care este dependentă și nedespărțită” (p. 437);

·         „ne va bucura orice semn și mijloc de înțelegere a problemei și de acord în sânul Bisericilor ortodoxe, cu privire la necesitatea îndreptării calendarului și a pascaliei și dorim ca el să fie posibil și neîntârziat, în însuși interesul și pentru prestigiul Bisericilor noastre” (p. 438);

·         „socotim adică nepotrivit cu acestea toate a se obiecta împotriva nevoii de îndreptare a calendarului vechi, ale cărui date nu mai corespund cu cele astronomice, negând sau minimalizând defectele lui, prea bine cunoscute” (p. 438);

·         „s-au adus de asemenea obiecții împotriva îndreptării calendarului iulian, afirmându-se că noul calendar ortodox este eronat, depășit și incomod, că ar fi un instrument de propagandă catolică, o «operă a papalității care este o forță ostilă Orientului ortodox»” (p. 438-439);

·         „sunt multe de obiectat împotriva obiecțiilor opuse ideii îndreptării calendarului iulian și a pascaliei vechi rămase amândouă în urma timpului și a științei, dar nu este potrivită și de folos polemica. Ele sunt discutabile, exagerând afirmații într-un sens sau altul; unele sunt unilaterale, iar formula de încheiere, care recomandă să nu ne atingem de problema calendaristică și pascală «quieta non movere», nu este nicidecum o soluție teologică și bisericească pentru o problemă care se pune de la sine și care trebuie rezolvată” (p. 439).

Studiul în sine, care nu este deloc ușor spre lectură, are 110 pagini și, cu mici chestiuni ce sunt depășite astăzi, reprezintă unul dintre cele mai bine documentate și argumentate texte cu privire la data Paștilor.

 

            II. Câteva concluzii de bun simț pe marginea disputei „pascale” iscată în social-media

Cert este că din toată această poveste creată în mod artificial în social media, cu câteva zile înainte de sărbătorirea Învierii Domnului, putem trage câteva concluzii de bun simț:

·         Societatea românească reprezentată prin diverse persoane (laici, teologi, clerici și/sau ierarhi) are în anul 2023 și preocupări de altă natură care ies din sfera spațiului comercial, al cancanului, sportului, divertismentului etc.;

·         În spatele tuturor acestor dispute artificiale în aparență se află manifestarea unei dorințe sincere de îndreptare/corectare a unei probleme teologice stringente care are urmări pe toate planurile (social, politic, economic, bisericesc etc.);

·         Există o lipsă crasă de comunicare din partea tuturor actorilor (atât din mediul teologic cât și din cel laic);

·         Lipsa unui spațiu real de dialog, o agora laică/creștină, unde să fie dezbătute astfel de probleme;

·         Inexistența deschiderii spre dialog din partea unor teologi și/sau clerici către mediul laic ce este cauzată și de lipsa unor lecturi adecvate, în cea mai mare măsură, pe marginea unor astfel de subiecte importante;

·         „Privatizarea” unor astfel de subiecte pe de o parte de către anumite grupuri bisericești cu tendințe conservator-radicale iar pe de altă parte de către unele grupuri și/sau persoane laice cu tendințe „liberale” care se revendică în mod gratuit și autoritar drept singura „voce” autorizată;

O ultimă concluzie tristă: astfel de subiecte importante care nu crează altceva decât dispute „virtuale” (sic!) din spatele monitorului, ce se transformă ulterior în adevărate „cruciade personale”, nu arată decât un singur lucru: lipsa unității bisericești!

 

            III. Posibile soluții

Astfel de situații nefericite pot fi evitate foarte simplu printr-un dialog sincer, onest și constructiv și care să fie susținut de ambele părți, iar în acest sens pot exista câteva posibile soluții, și anume:

·         Identificarea problemelor cu adevărat reale (nu închipuite) care ar putea fi discutate în cadrul unor întâlniri / conferințe;

·         Identificarea unor specialiști, personalități, duhovnici și voci autorizate (atât din mediul laic cât și cel eclesiastic) din diferite domenii (bioetică, morală, drept canonic etc.) în vederea dezbaterii unor astfel de subiecte;

·         Stabilirea unui spațiu neutru de dialog, care să fie suficient de încăpător și unde să poată asista un public interesat numeros (de exemplu: Sala Palatului din București, Romexpo etc.);

·         Utilizarea dialogului și comportării civilizate pe principiul creștin al dragostei: fiecare interlocutor să vorbească firesc fără a lătra (sic!) apoi să asculte și opinia celuilalt, iar la final să se ajungă la niște concluzii comune (sau nu);

·         Televizarea conferinței / întâlnirii și transmiterea ei prin diferite canale media (facebook, youtube etc.);

·         Posibilitatea publicării la final a textului întâlnirii / conferinței rezultat în urma dialogului respectiv și punerea materialului în vânzare la un preț accesibil tuturor celor cu adevărat interesați;

·         Crearea unui website / pagină de facebook a evenimentului în vederea posibilității transmiterii unui feedback;

·         Diseminarea informațiilor adunate în urma dialogului rezultat din întâlnirea / conferința respectivă și a primirii mesajelor pe marginea subiectului în vederea găsirii unor soluții concrete și optime la problemele discutate;

·         Identificarea instituțiilor publice abilitate care să poată pune în aplicare o serie de soluții concrete și optime în urma dialogului rezultat în urma unui astfel de dialog (Secretariatul de Stat pentru Culte, Biserica Ortodoxă Română etc.).

Firește, toate aceste posibile soluții nu reprezintă altceva decât simple propuneri ce ar putea constitui la un moment dat, dacă se dorește acest lucru, metode ce pot fi ajustate pe parcurs în vederea rezolvării și găsirii soluțiilor unor astfel de probleme ce apar frecvent în spațiul public românesc.

 

            În loc de concluzii

Revenind la Profesorul Teodor M. Popescu trebuie spus că lecturarea studiului acestuia, deși a fost scris în urmă cu aproximativ șase decenii și comportă automat anumite îmbunătățiri, poate constitui una dintre bazele unei discuții oneste și fără vreo umbră de confesionalism pe marginea unui subiect extrem de important cum este acesta, și anume: stabilirea sărbătoririi datei Paștilor.

În închierea celor scrise, citând din cântarea pascală Ziua Învierii putem spune la rândul nostru așa: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, / Și unul pe altul să ne îmbrățisăm. / Să zicem: «Fraților!» și celor ce ne urăsc pe noi, / Să iertăm toate pentru Înviere. / Și așa, așa să strigăm: «Hristos a înviat din morți, / Cu moartea pe moarte călcând, /Și celor din mormânturi viață dăruindu-le»”.

 

 14 aprilie 2023, București

 Silviu – Constantin Nedelcu