„Creştinismul a
reuşit să se descătuşeze de strânsoarea iudaizantă a legalismului mozaic, să
triumfe asupra persecutorilor păgâni, să reziste fanatismului mahomedan. Este
ameninţat acum sa fie distrus ca un cataclism, înghiţit ca o fiară
apocaliptică, de ateismul ofensiv al bolşevismului. Niciodată, nici chiar în
epoca celor mai crude persecuţii păgâne, dualismul Hristos-Antihrist, bine-rău,
lumină-întuneric, spirit-materie n-a fost pus şi trăit atât de tragic, ca
experienţă a omenirii, cum se pune şi se trăieşte în zilele noastre”[i]
(fragment din conferinţa inaugurală ţinută de profesorul Teodor M. Popescu în
1941 la Facultatea
de Teologie din Bucureşti, publicată în revista Gândirea, numărul din ianuarie 1942, sub titlul „De la Neron la Stalin”).
Anul acesta se împlinesc pe 4 aprilie, 40 de ani de la
adormirea în Domnul a Profesorului Teodor M. Popescu.
Teolog de o adâncă profunzime atât prin scrierile cât şi
prelegerile sale, în anul 1941, la Facultatea de Teologie cu ocazia deschiderii
cursurilor universitare, va ţine o conferinţă intitulată „De la Neron
la Stalin”. Aici va expune situaţia dramatică din Rusia, ce se afla în acea
vreme sub prigoana sălbatică a conducătorilor comunişti împotriva creştinilor.
Din cauza acestui articol, precum şi-a altor două articole
asemănătoare: Anticreştinismul comunist[ii]
şi Masacrul bolşevic de la Winnitza văzut de
delegaţiile bisericeşti străine[iii],
va fi acuzat mai târziu, şi arestat în 4/5 martie 1959, deoarece comisese „acte împotriva ordinei de stat”[iv].
Fiind dus la Jilava,
cât a durat ancheta „a fost bătut,
torturat, ameninţat cu moartea, înjurat şi insultat în modul cel mai josnic,
tratat cu o bestialitate şi o vulgaritate feroce”[v].
Va fi reţinut în acest răstimp aici până pe 2 iunie când va fi condamnat la „15 ani de detenţie grea cu confiscarea
totală a averii”[vi]. De la închisoarea Jilava,
care era un fel de triaj în rândul deţinuţilor, va fi transferat la închisoarea
de la Aiud,
renumită prin torturile aplicate deţinuţilor. Aici a stat aproape 4 ani, unde a
suferit torturi inimaginabile pentru un om nu numai de talia cât şi de vârsta
sa. În momentul eliberării, pe 15 ianuarie 1963, nu mai rămăsese decât o umbră
din ceea ce fusese altcândva marele profesor universitar. Slăbiciunea fizică se
datora bătăilor zilnice suferite în Aiud.
Întors din exil, trecut de 70 de ani, a depus la Institutul Teologic
o cerere de pensionare împreună cu actele necesare, însă fără răspuns. În 1965
se adresează Consiliului de Stat şi primeşte de la Ministerul Sănătăţii
şi Prevederilor Sociale înştiinţarea că şi-a pierdut dreptul la pensie şi
ajutor social din cauza condamnării sale. Abia în 1967, după patru ani de la
eliberarea sa, când se modifică legea pensiilor, i se va acorda o pensie lunară
de „2.193 lei lunar, cu începere de la 1
februarie”[vii].
O întrebare ce m-a frământat mult timp în legătură cu
profesorul Teodor M. Popescu a fost aceasta: din ce bani a trăit el vreme de 4
ani, de la eliberarea din închisoare în 1963, până la pensionarea sa în 1967?
Răspunsul l-am găsit, nu cu mult timp în urmă, ca o mărturie personală a unui
profesor de la Facultatea
de Teologie care, în teza de doctorat, spunea despre Părintele Profesor Petre
I. David, că el „avea ca modele pe
regretatul Profesor Dr. Teodor M. Popescu (pe care l-a cunoscut foarte bine la
editura Institutului Biblic, unde acesta diortosea cărţile de slujbă după
ieşirea din puşcărie, fiind plătit cu plicul de regretatul Patriarh Justinian
Marina prin mâna Diaconului Petre David)”[viii].
În anul 1972, când se întorcea spre casă de la Patriarhie, unde îşi
continua lucrul la Minee,
a fost preluat de doi agenţi ai Securităţii care l-au dus undeva în Giuleşti,
unde l-au bătut cu sălbăticie. Astfel, după o zi în care a lipsit de acasă, el
a fost găsit la spitalul Colţea, unde fusese îngrijit şi operat la nas. Loviturile
aplicate în atentatul de asasinare, i-au provocat o amnezie ce l-a însoţit până
la sfârşitul vieţii.
Întors acasă soţia lui, Sofia Popescu, l-a îngrjit cu un devotament
întâlnit doar în Vieţile Sfinţilor. La începutul lunii martie a refuzat să mai
mănânce. După 3 săptămâni, familia l-a internat unde era hrănit cu glucoză,
prin perfuzii. S-a stins pe patul spitalului pe 4 aprilie 1973, după 14 ani de
suferinţă, unul dintre cei mai mari profesori ai Teologiei Româneşti.
[i] Vasile M. Popescu , Un martir al
crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, ediţie îngrijită de
Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele
Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS,
Bucureşti, Editura Christiana, 2006, p. 227
[ii] Articol publicat în revista Biserica
Ortodoxă Română, LX (1942), nr. 1-3, pp. 13-50
[iii] Articol publicat în revista Biserica
Ortodoxă Română, LXI (1943), nr. 7-9, pp. 437-438
[v] Ibidem, p. 121
[vi] Ibidem, p. 525
[vii] Ibidem, p. 159
[viii] Pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, Atitudinea
Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în
societatea contemporană, ediţia a doua, revizuită, Alexandria, Editura
Cartea Ortodoxă, 2012, p. 9
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu