Sfânta Cuvioasă Pelaghia
Mare mulţumire suntem datori a
da întodeauna Domnului nostru, că nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă
cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viaţă, pentru că minunat lucru s-a
făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinţilor
fraţi, ca ascultând şi citind acestea, să aveţi parte de mult folos.
Prea
Sfinţitul Arhiepiscop al cetăţii Antiohia, pentru oarecare trebuinţe
bisericeşti, a chemat la sine, din cetăţile din prejur, opt episcopi, între
care era şi omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la
Iliopoli şi mă luase pe mine cu dânsul. Acesta era un bărbat minunat şi un
desăvârşit călugăr, care pentru viaţa cea îmbunătăţită fusese luat la
episcopie, de la mănăstirea care se numeşte Tavenisiot. Iar când s-au adunat
episcopii în biserica Sfântului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non
cuvânt de învăţătură şi au şezut toţi lângă uşile bisericii, iar Non a început
a grăi învăţându-i cele ce erau de folos pentru mântuirea ascultătorilor. Şi
minunându-se toţi de sfânta lui învăţătură, iată că, pe lângă uşile bisericii,
apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia
pentru desfrâul ei.
Femeia
era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu
mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri,
îmbrăcaţi frumos şi purtând brăţări de aur. Şi faţa ei era atât de frumoasă,
încât oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta
mergând pe lângă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar
episcopul, văzând-o mergând fără ruşine, având capul descoperit şi pieptul gol,
şi-a închis ochii şi, suspinând în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare
păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, până ce a trecut
din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis:
"Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?" Iar el nerăspunzând,
Non şi-a plecat capul şi, plângând, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi
îşi udă pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adâncul inimii, iarăşi i-a întrebat
pe episcopi: "Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?"
Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: "Cu adevărat, eu am învăţat mult de la
dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o
dată cu dânsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Câte ceasuri a
zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se şi îmbodobindu-se
în multe feluri, uitându-se în oglindă şi având toată grija ca să se arate mai
frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar
noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne
împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de
ruşine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu
podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie
ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui".
Făcând
această învăţătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, şi am
mers în chilia în care locuiam, lângă biserica Sfântului Iulian. Şi episcopul
meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pământ şi plângea, zicând:
"Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci
grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea
pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută
curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguinţă spre a fi frumoasă, iar
eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi
în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta
înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfântului Tău Altar,
nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie
s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deşertăciunea sa, ca să se
împodobească pentru plăcerea lor şi aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am
făgăduit să-ţi plac Ţie, Dumnezeului meu, dar am minţit lenevindu-mă. Sărac
sunt, nerespectând poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru
a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mântuiesc". Sfântul Non,
grăind aşa, se tânguia mult şi se ruga şi pentru femeia aceea, zicând:
"Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor
nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin
ea numele Tău cel sfânt, pentru că Ţie toate Îţi sunt cu putinţă". Trecând
ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfântul Non, învăţătorul meu, a zis
către mine: "Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea
asta: Mi se părea că stau într-un colţ al Sfântului Altar, săvârşind slujba şi,
iată, mi s-a arătat o porumbiţă neagră, necurată şi urâtă, care zbura
împrejurul meu şi nu puteam suferi murdăria ei, iar când diaconul a zis:
"Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi", porumbiţa a zburat şi n-am mai
văzut-o până nu s-a terminat liturghia. Iar după săvârşirea liturghiei, când
noi ieşeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiţă zburând iarăşi
împrejurul meu şi eu, întinzând mâna, am prins-o şi am aruncat-o în apa care
era în pridvorul bisericii; şi acolo acea porumbiţă s-a spălat de toată
necurăţenia, devenind curată şi albă ca zăpada şi a zburat spre înălţimi,
făcându-se nevăzută". Spunându-mi acest vis, fericitul Non m-a luat şi am
mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalţi arhiepiscopi unde, sărutând
pe arhiepiscop, au săvârşit dumnezeiasca Liturghie. Iar după săvârşirea sfintei
slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască
învăţături pentru popor. Iar el a grăit după înţelepciunea lui Dumnezeu,
învăţând poporul; şi cuvintele lui nu erau alcătuite cu meşteşugul înţelepciunii
lumii acesteia, ci simple şi înţelese de toţi şi lucrătoare, pentru că Duhul
Sfânt vorbea prin gura lui. Şi din cele vorbite se întrezărea înfricoşata
judecată a păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor. Şi tot poporul era atât de
umilit de cuvintele lui, încât pământul era ud de lacrimile lor.
Apoi,
după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întâmplat că desfrânata aceea a
intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a
adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învăţătura
sfântului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gândind la păcatele sale şi la
muncă veşnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-şi de
păcatele ei. Şi având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns şi a
poruncit la două slugi ale sale, zicându-le: "Aşteptaţi aici şi când va
ieşi acel sfânt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el
şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcându-vă, să-mi spuneţi". Iar
tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lângă
biserica Sfântului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mâna ei următoarea
scrisoare către fericitul Non: "Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu,
păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul
tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorât pe pământ, nu pentru cei drepţi, ci
ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Şi atât de mult S-a smerit, încât a mâncat
şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu
păcătoşii şi a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a
lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni
prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui faţă".
Trimiţând sfântului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o şi i-a răspuns aşa:
"Orice plan vei avea tu, să ştii că eşti arătată lui Dumnezeu şi tu şi
gândul tău şi scopul tău, însă îţi zic: să nu mă ispiteşti, căci eu păcătosul
sunt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoinţă să crezi în
Dumnezeul meu şi dacă doreşti să mă vezi, sunt cu mine şi ceilalţi episcopi,
deci vino şi mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea
vedea". Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie şi a alergat
la biserica Sfântului Iulian şi a dat de ştire Sfântului Non despre venirea ei.
Iar el, ducând cu sine pe ceilalţi episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea
lui.
Femeia,
intrând înaintea soborului sfinţilor episcopi, s-a aruncat la pământ plângând
şi a sărutat picioarele Sfântului Non, zicând: "Mă rog ţie, domnul meu, să
urmezi învăţătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău şi fă-mă
creştină, pentru că eu sunt marea păcatelor şi adâncul fărădelegilor, deci,
spală-mă pe mine prin Botez". Atunci toţi episcopii şi clericii care se
aflau acolo aveau feţele scăldate în lacrimi văzând pe acea desfrânată că vine
cu atâta pocăinţă şi credinţă să se pocăiască. Şi abia a putut fericitul să o
ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dânsa: "Pravila bisericească
porunceşte a nu fi botezată o desfrânată fără garanţi, ca să nu se întoarcă
iarăşi la viaţa ei desfrânată". Iar ea, auzind acest răspuns, iarăşi s-a
aruncat la picioarele lui şi ca şi păcătoasa din Evanghelie care a spălat
picioarele lui Hristos, aşa a făcut şi aceasta şi a spălat picioarele lui Non
şi le-a şters cu părul capului său, zicând: "Vei da seama lui Dumnezeu
pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mâinile tale să
ceară Dumnezeu sufletul meu şi asupra ta să cadă faptele mele cele rele şi de
mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieţii mele desfrânate şi
necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă
voi lepăda de Dumnezeul tău şi mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine
astăzi mireasa lui Hristos şi de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai
parte de El şi de sfinţii Lui".
Atunci
toţi au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind şi văzând pe o
desfrânată ca aceasta aprinzându-se cu atâta dumnezeiască râvna. Apoi fericitul
m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre
acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult şi a zis către mine:
"Mergi şi spune-i episcopului tău aşa: Cinstite părinte, pe tine te aşteaptă
lucrul acesta, pentru că ştiu bine că eşti gura lui Dumnezeu care a zis: de vei
scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi". Şi chemând pe Cuvioasa
Romana, care era întâia diaconiţă bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.
Venind,
am aflat pe Pelaghia zăcând încă la pământ, la picioarele fericitului Non, care
abia a ridicat-o, zicându-i: "Scoală-te, fiică, ca să înveţi cele ce-ţi
lipsesc pentru Botez". Iar ea s-a sculat şi episcopul a zis către dânsa:
"Mărturiseşte-ţi întâi păcatele". Iar ea plângând a răspuns:
"Dacă-mi voi cerceta conştiinţa mea, nici un lucru bun nu voi afla şi ştiu
că păcatele mele sunt mai multe decât nisipul mării şi apa mării nu ajunge
pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul
tău că-mi va uşura sarcina fărădelegilor mele şi va căuta cu milostivire spre
mine". Apoi episcopul a întrebat-o: "Care îţi este numele?" Iar
ea a răspuns: "De către păriţii mei am fost numită Pelaghia, iar cetăţenii
Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase şi de
mult preţ cu care m-au înfrumuseţat păcatele mele".
Atunci
episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de
viaţă făcătorul Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea
păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din
baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că
şi noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalţi episcopi:
"Veniţi la ospăţ, fraţilor, şi să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am
găsit oaia cea pierdută, şi să gustăm undelemn şi vin cu veselie
duhovnicească". Apoi, venind toţi, au mâncat cu cea nou botezată; iar
diavolul a început a striga în auzul tuturor şi glasul lui se asemăna cu un
glas de om tânguindu-se şi zicând: "Amar, amar, ce rabd eu de la
bârfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrân! Oare nu ţi-au ajuns ţie cei
treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine şi i-ai botezat? Nu
ţi-a ajuns ţie cetatea Iliopolii care cândva era a mea şi toţi cei care
vieţuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine şi i-ai dus la
Dumnezeul tău? Şi acum mi-ai tăiat şi cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de
acum, călugăre înşelător şi cu nărav rău? Nu vreau să-ţi mai rabd vicleşugurile
tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrân, pentru că
pâraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea şi au făcut-o pustie". Şi
astfel plângând diavolul, striga înaintea uşilor caselor în care eram şi au
auzit glasul lui toţi cei care erau acolo. Şi iarăşi a zis diavolul către cea
din nou botezată: "Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Şi tu ai urmat lui
Iuda care fiind în cinste apostolească a vândut pe Domnul său. Asemenea şi tu
mi-ai făcut". Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia,
ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcând semnul crucii pe faţa sa, a
zis către diavol: "Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit
de tine". Şi acestea zicându-le, îndată a fugit diavolul.
Apoi,
după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maică să cea
duhovnicească, venind diavolul a deşteptat-o şi a început a grăi către dânsa:
"Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ţi-am făcut eu? Nu te-am îmbogăţit eu
cu aur şi cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preţ, cu
salbe şi cu haine? Deci, rogu-mă ţie, să-mi spui cu ce te-am mâhnit? Eu sunt
gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă laşi să mă fac de râs".
Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: "Domnul meu Iisus
Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a
cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine". Şi diavolul
îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i:
"Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine
diavolul". Iar maică a zis către dânsa: "Fiică, să nu te înfricoşezi
de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta".
A treia
zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale şi i-a zis:
"Mergi în casa mea şi înscrie toate câte sunt în lăzile mele cu aur şi
apoi toate podoabele mele să le aduci aici". Şi ducându-se slujnica a
făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericită Pelaghia, chemând pe
Sfântul episcop Non, i-a dat toate bogăţiile în primire, zicându-i:
"Aceasta este averea cu care m-a îmbogăţit pe mine satana şi, iată, o dau
toată în sfintele tale mâini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se
cade ca de acum să caut bogăţiile Domnului meu Iisus Hristos". Şi
fericitul episcop, chemând pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor
toată bogăţia Pelaghiei, şi i-a zis: "Te jur pe tine cu numele Sfintei şi
nedespărţitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în
Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic şi nici în casa ta sau a vreunuia din
clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarţi orfanilor şi
neputincioşilor, căci aşa se cuvine, ca cele ce sunt rău adunate să se împartă
bine, iar bogăţia strânsă prin păcat să se facă bogăţie a dreptăţii. Şi de vei
călca acest jurământ, anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce
ziceau: "Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El". Iar roaba lui Dumnezeu,
Pelaghia, nu şi-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era
hrănită de Cuvioasa Romana diaconiţa, de vreme ce se jurase că să nu guste din
bogăţiile păcatului. Apoi, chemând pe toate slugile şi slujnicele sale, le-a
eliberat, dând fiecăruia destul aur şi argint şi le-a spus: "Eu, fiilor,
vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiţi să vă eliberaţi din
robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am
petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită".
Şi acestea zicând către dânşii, i-a eliberat.
În a
opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele
cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de
dimineaţă s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi
s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luând pe deasupra o haină veche a
fericitului Non, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai
ştiut de ea. Iar Romana, diaconiţa, se tânguia cu mâhnire pentru dânsa. Dar
Dumnezeu, care le ştie pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a
dus la Ierusalim şi Non o mângâia pe Romana, zicându-i: "Nu mai plânge,
fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a
ales, de la care nu se va abate". După puţine zile arhiepiscopul ne-a
eliberat şi ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la
Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi m-am
rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el,
dându-mi voie, mi-a zis: "Frate Iacove, când vei merge la sfintele locuri
să cauţi un călugăr care se numeşte Pelaghie; acela este famen, dar foarte
îmbunătăţit şi locuieşte acolo în ascuns şi, aflându-l, să vorbeşti cu dânsul, pentru
că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos şi
călugăr desăvârşit". Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu
Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dânsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia,
ducându-se la Ierusalim şi-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul
nostru se ruga odinioară şi, acolo închizându-se, vieţuia după Dumnezeu.
Deci,
sculându-mă, am mers la sfintele locuri şi m-am închinat Sfintei Învieri a
Domnului nostru Iisus Hristos şi cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l
caut pe monahul cu numele Pelaghie, aşa precum mi-a poruncit episcopul meu, şi
l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea uşă, ci era
zidită în toate părţile şi numai o fereastră mică am văzut în perete şi am
bătut în ea; deschizând-o roaba lui Dumnezeu şi văzându-mă, m-a recunoscut,
însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum
puteam să recunosc pe aceea care dintr-atâta frumuseţe se veştejise ca o
floare? Ochii ei se afundaseră adânc în orbite, iar trăsăturile feţei ei se
schimbaseră din cauza înfrânării peste măsură de la toate. Şi toţi locuitorii
Ierusalimului o luau drept famen şi nimeni n-a înţeles că ea este femeie, nici
eu însumi n-am ştiut ceva de dânsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este
un famen călugăr. Şi am fost binecuvântat de dânsa ca de un bărbat călugăr. Iar
ea mi-a zis: "Cu adevărat, frate, oare nu eşti tu Iacov, diaconul
fericitului episcop Non?" Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume şi că
m-a cunoscut că sunt diaconul fericitului Non şi i-am răspuns: "Aşa este,
părintelui meu". Iar ea mi-a zis: "Să spui episcopului tău să se
roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfânt şi apostol al lui Iisus
Hristos". Şi iarăşi mi-a mai zis: "Şi ţie, fratele meu, mă rog ca să
te rogi pentru mine". Şi acestea, zicându-mi, a închis ferestruica şi a
început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcându-mi rugăciunea, m-am dus şi
mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii şi de vorbele ei cele
dulci. Apoi, plecând de la dânsa, am umblat prin mănăstire, cercetând pe fraţi
şi vorbind cu sfinţii bărbaţi şi am avut mult folos şi binecuvântări de la
dânşii. Şi prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie şi
toţi se foloseau de viaţa lui şi de aceea am dorit să merg iarăşi la dânsul şi
să mă mângâi de vorbă lui cea folositoare de suflet.
După ce
am venit iarăşi la chilia lui şi am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema
pe nume, zicându-i: "Deschide-mi, Avvo Pelaghie!". Iar el nu mi-a răspuns
nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihneşte şi am aşteptat
puţin, apoi iarăşi am bătut, rugându-l să-mi deschidă, dar iarăşi n-a răspuns
nimeni; şi după puţină vreme am bătut din nou. Şi am petrecut aşa trei zile,
şezând lângă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfânta lui
faţă şi să capăt binecuvântare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Şi am
zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta şi nu mai este nimeni în ea,
ori a murit. Şi am îndrăznit a forţa ferestruica şi l-am văzut zăcând mort la
pământ şi atunci m-am înspăimântat şi am început a plânge, căci nu m-am
învrednicit să capăt binecuvântarea lui cea de pe urmă. Şi, închizând
ferăstruică, am alergat la Ierusalim şi am spus sfinţilor părinţi care vieţuiau
acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Şi îndată vestea a străbătut tot
Ierusalimul, cum că Sfântul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit
întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile şi toată cetatea
Ierusalimului şi Ierihonului şi cea din părţile Iordanului, precum şi mulţime
mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaşte. Şi, spărgând
ferestruică, au făcut o intrare cât să poată intra un om, prin care au intrat
nişte bărbaţi cucernici şi au scos afară cinstitele moaşte. Apoi a venit
Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei,
a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţând
glas cu lacrimi, au strigat, zicând: "Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule,
că ai şi pe pământ sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei". Şi a
voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu
voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa.
S-a
făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor,
cu lumânări şi cu tămâie şi luând în cântări de psalmi cinstitul şi sfântul ei
trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi
acolo l-au îngropat.
Aceasta
este viaţa celei ce a fost desfrânata şi astfel a fost întoarcerea femeii celei
piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui
Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să câştigăm milă în ziua judecăţii Domnului
nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-pelaghia
(site accesat pe 8 octombrie 2015)
Sfânta
Cuvioasă Taisia
Ea a trăit în Egipt în secolul al
V-lea. Rămasă orfană după moartea părinţilor ei înstăriți, ea a dus o viaţă
evlavioasă, împărțindu-şi averea la săraci şi oferind sălaș în casa ei
pelerinilor străini. Taisia s-a hotărât să-şi dedice viaţa lui Hristos şi să nu
se mărite niciodată.
După ce şi-a cheltuit toată moștenirea, Taisia a
fost tentată să facă rost de mai mulţi bani prin orice mijloace, începând să
ducă o viaţă păcătoasă. Părinţii din Sketis de lângă Alexandria auzind de căderea
ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, prăznuit în 9 noiembrie) să meargă la Taisia şi să o convingă să se pocăiască
de cele rele. „Ea a fost bună cu noi şi acum ar trebui s-o ajutăm”, spuseră ei.
„Tu, părinte, ești înțelept. Du-te şi încearcă să-i salvezi sufletul iar noi ne
vom ruga la Dumnezeu să te ajute”.
Părintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul
n-a vrut să-l lase să intre. Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului să-i transmită
stăpânei lui că i-a adus ceva de preţ. Taisia, știind că de multe ori călugării
găsesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului să-l lase pe Ioan înăuntru.
Sfântul s-a așezat, a privit-o în ochi şi a început să plângă. Taisia l-a întrebat
de ce plânge şi Sf. Ioan i-a răspuns: „Cum să nu plâng când ai uitat de Mirele Tău,
Domnul nostru Iisus Hristos şi faci voia satanei cu faptele tale?”.
Cuvintele sfântului i-au străpuns sufletul
Taisiei ca o săgeata de foc dându-şi seama ce viaţă păcătoasă ducea. Cu frica,
ea l-a întrebat pe sfânt dacă Dumnezeu ar accepta pocăinţa unei păcătoase ca
ea. Sf. Ioan i-a răspuns ca Mântuitorul așteaptă pocăinţa ei. De aceea a venit
El pe pământ, să caute şi să mântuiască pe păcătoşi. „El te va primi cu
dragoste” mai adaugă sfântul „şi îngerii se vor bucura împreună cu tine”. După
cum Însuşi Mântuitorul a spus, „mare bucurie se face în cer pentru un păcătos
care se pocăiește” (Luca 15, 7).
Sentimentul de pocăinţa a pus stăpânire pe ea şi văzând
în cuvintele sfântului o chemare de la Dumnezeu de a se întoarce la El, Taisia căută
cât mai repede o cale de a-şi salva sufletul. S-a ridicat şi a plecat din casă fără
nici un cuvânt şi fără să lase dispoziţii despre ce se va întâmpla cu
proprietatea sa, astfel încât s-a mirat şi Sf. Ioan de reacţia ei. Urmând-l pe
Sf. Ioan în pustie, ea s-a grăbit să se întoarcă la Dumnezeu prin penitență şi rugăciune.
La căderea nopţii, părintele i-a pregătit Taisiei un culcuș şi o perna din
nisip pe care să se odihnească şi el a mers puţin mai departe pentru a-şi face rugăciunile
de seară după care s-a pus şi el la odihnă.
Dar la miezul nopţii sfântul a fost trezit de o
lumină ce venea din cer şi o învăluia pe Taisia, în locul unde aceasta dormea. În
lumina minunată el văzu îngerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei.
Apropiindu-se de ea, sfântul îşi dădu seama că Taisia murise.
Sf. Ioan I-a cerut în rugăciune lui Dumnezeu să-i
arate dacă Taisia s-a mântuit sau nu. Atunci un înger al Domnului a venit la el
şi i-a răspuns: „Avva Ioan, o oră de pocăinţă din partea ei a făcut cât o mulțime
de ani pentru că s-a pocăit din tot sufletul şi cu toată zdrobirea de inimă”.
După ce a îngropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a întors
la Sketis şi le-a spus călugărilor ce s-a întâmplat. Toţi au dat slava lui
Dumnezeu pentru că s-a milostivit de Taisia, care s-a pocăit ca şi tâlharul de
pe cruce, într-o singură clipă.
Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie08.htm
(site accesat pe 8 octombrie 2015)
