Într-una dintre cărţile lecturate de mine, în ultima vreme, am găsit o privire teologică asupra jocului de şah.
Ar
fi de prisos ca eu să fac vreo introducere pompoasă despre ce înseamnă şahul, ori să-i prezint istoricul,
acest lucru nefăcând parte din scopul articolului meu. În schimb voi reproduce
un pasaj din cartea lui Virgil Maxim, Imn
pentru crucea purtată, care explică din altă perspectivă ce înseamnă şahul.
„Duminica după-amiaza se organizau concursuri
de şah. O deconectare nervoasă după tensiunea anchetelor. Mulţi copii erau buni
şahişti. Pe mese se desenau tablele cu pătrăţele albe şi negre iar pe bucăţi de
carton se desenau figurile pieselor, uneori se modelau din lut. Admiram
intuiţia mişcărilor câte unui copil. Aşteptam o provocare. Ştiam un mod de a
juca şah pe care ei încă nu-l ştiau, dar pe care trebuiau să-l înveţe. Şi
într-o zi, un oltean, căruia nu-i reţin numele, care îi cam bătuse pe toţi, mă
întrebă provocator:
- Domnule Maxim, dumneavoastră
nu jucaţi şah? Nu ştiţi să jucaţi?
Asta şi aşteptam.
- Ba da, ştiu să joc, dar nu
am adversar.
- Cum aşa? Chiar vă credeţi
invincibil?
- Până acum n-am suferit nici
o înfrângere şi cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că nu voi suferi nici de acum
înainte!...
- Haideţi să facem o partidă,
se grăbi el să aşeze piesele. M-aţi făcut curios. N-am auzit până acum să
existe cineva care să nu fi pierdut măcar o dată în viaţa lui.
- Bine, facem partida. Dar,
mai înainte de a începe, nu numai tu, ci oricare din jur, să-mi răspundă la
trei întrebări în legătură cu jocul de şah. Dacă veţi răspunde corect şi
integral, mă declar învins înainte de a muta o piesă. Dacă nu, va trebui să
recunoaşteţi înfrângerea.
- Cum? Să mă declar învins
înainte de a mişca vreo piesă?
- Da, dacă răspunsul tău va
demonstra că nu ştii să joci şah. Şi atunci de ce să mai muţi?
- Domnule Maxim, ne faceţi
curioşi! Puneţi întrebările!
- Iat-o pe prima: de ce jucaţi
şah? A doua necesită o lămurire: jocul acesta este un limbaj, ascunde o taină
despre aspectele şi lupta vieţii pe pământ. Ştiţi să traduceţi acest limbaj ca
să înţelegeţi despre ce luptă e vorba şi cu ce arme să luptaţi? Ultima: mai
întâi, jocul acesta este de fapt o problemă de gândire, de raţionamente şi
calcule matematice, calcul al probabilităţilor şi, ca la orice problemă, avem
nevoie de o cheie care să ne dea dezlegarea problemei. Cunoaşteţi cheia cu care
să puteţi rezolva orice problemă de şah? Răspundeţi la fiecare întrebare sau
daţi un răspuns global.
Răspundeau după cum înţelegeau
sau din ce mai auziseră sau citiseră despre şah: că este un joc distractiv,
deconectant, că este un joc de concentrare care dezvoltă atenţia, imaginaţia,
inteligenţa, că este un prilej de a petrece timpul în chip nevinovat. Răspunsul
fiecăruia reprezenta de fapt stadiul sufletesc, capacitatea de a înţelege
diferitele aspecte ale vieţii. Căci fiecare scoate din vistieria inimii lui
ceea ce are.
- Dragii mei, toate câte
le-aţi spus sunt numai în parte adevărate. Dar nici unul nu aţi dat adevăratul
şi întregul răspuns.
- Şi care este răspunsul?, au
întrebat grăbiţi.
- Pentru o înţelegere mai
uşoară le vom lua pe rând. Mai întâi, jucăm şah ca să cunoaştem caracterele!
Copii au făcut ochii mari,
nedumeriţi.
- Ia uitaţi-vă la această
tablă de şah pe care sunt aşezate piesele. Ce caracteristici observaţi la
forma, numărul şi felul de a se mişca – stilul de joc al acestor piese?
- …?
- În această unitate de luptă
sunt două linii de luptători. În cea din faţă, pionii sunt identici; numărul
lor nu e o problemă pentru adversar. Piesele de pe linia din spate au denumiri
şi caracteristici diferite şi dubluri, afară de două. Pionii, cei mai mulţi,
sunt împinşi înainte. Cu ei se deschide bătălia. Mişcarea lor e scurtă. Ei n-au
statură. Nu pot privi departe. Un pas, şi acela e limitat. Sunt cei mai expuşi
a cădea în luptă. Ei se apără, nu atacă. Lasă loc celor din linia a doua, ca şi
cum n-ar avea „viziune”. De multe ori sunt sacrificaţi, pentru a atrage în
cursă adversarul sau pentru a dezvolta tactica şi strategia. Lovesc numai
atunci când li se pune sula în coaste. Ei reprezintă mulţimea inconştientă de
valoarea şi puterea ei, care n-are viziune, pe care o manevrează şi o sacrifică
cei din spate, conducătorii, pentru a-şi atinge ţelurile lor[1]. Ei lovesc numai din
necesitate, atunci când existenţa le este ameninţată direct. În legitimă
apărare. Putem spune că tabla de şah e tabla vieţii, arena în care se mişcă
fiinţele omeneşti, fiecare cu caracterul său.
În spatele pionilor, a
mulţimii, stau piesele, indivizii cu caractere speciale. Se angajează în luptă
imediat cu pionii sau manevrează această categorie caii. Calul reprezintă omul
politic, mai precis, politicianul. El se mişcă într-un mod neaşteptat, pe o
linie frântă (un L), având posibilitatea să ameninţe şase puncte, fără să-ţi
dai seama imediat ce urmăreşte, fără să observi exact intenţia lui. Şase păcate
venale în care se complace politicianul: al şaptelea, de fapt primul în care
stă, mândria, îl face să se complacă în acest păcat şi să uzeze de celelalte:
iubire de argint, desfrânare, lăcomie, invidie, mânie şi lene. Are şi o
dublură. E secondat în mişcările înşelătoare de un prieten care-i face şi-i
continuă jocul cu aceeaşi lipsă de demnitate morală. El se poate retrage după
ce a distrus adversarul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicianul nu
are scrupule de conştiinţă. Cade, de obicei, răpus de un adversar ca şi el:
„Fiecare pasăre pe limba ei piere”.
Lângă el stă nebunul sau
ofiţerul. Înfăţişarea lui e ciudată, capul e pe jumătate alb, pe jumătate
negru: nu e întreg la minte. Stilul lui
de luptă e foarte curios. Se duce, cum zic ardelenii, într-o dungă. Oprindu-se
unde-i vine, distrugând totul în cale. El nu are capacitate de discernământ,
are o idee fixă. Şi el are o dublură. Dacă piere un nebun îi ia locul altul.
Ideile nebunilor care conduc lumea la măcel nu se termină. El este subordonat
de fapt altei piese, pe care o serveşte, de care ascultă şi căreia îi deschide
posibilităţile de manevră şi de finalizare a scopurilor.
Aceasta e regina – femeia.
Viaţa militarilor, în general, e legată de viaţa femeilor. Mai toate bătăliile
au fost câştigate nu în lupte cinstite, ci datorită intrigilor şi vicleniilor
femeilor – e vorba de aspectul negativ al sufletului femeii – care şi-au adus
la picioare militarii pe care le-au servit. Regina nu are scrupule pentru a-şi
atinge scopurile. Trebuie doborât oricine se împotriveşte. Ea îşi permite
orice. Jocul ei este cum vrea ea. Nu e constrânsă de nici o regulă dinăuntru
sau dinafară. Ea poate lovi oriunde, pe oricine, de aproape sau de la distanţă,
indiferent de direcţia în care se află. Poate lovi chiar regele adversar chiar
în casă la el. e simbolul vicleniei, desfrâului şi urii dezlănţuite până la
crimă. Dacă vreţi o personificare a acestei piese, gândiţi-vă la Lupeasca[2]: şi-a atins ţelurile,
subordonându-şi nebunii care i-au executat ordinele şi ucigându-l
spiritualiceşte pe rege.
Iar regele reprezintă
raţiunea. Raţiunea de a fi a întregii societăţi de pe tabla vieţii. Daca toate
piesele cad, toate puterile de luptă, dar raţiunea trăieşte, regele e viu,
judecă şi construieşte sisteme de apărare şi atac, bătălia nu este pierdută. El
nu loveşte. Nobleţea demnităţii lui e doar să conducă bătălia. Pe el îl apără
toţi, pentru el mor toţi, dar el nu ucide pe nimeni. Dispune de o singură armă:
înţelepciunea. Când a pierdut-o, toate puterile se dezorganizează şi nu mai au
raţiunea de exista. Aşa se întâmplă şi pe plan social şi pe plan spiritual,
intim. Toate piesele noastre sufleteşti, toate darurile şi toate virtuţile nu
pot servi educaţiei noastre decât dirijate de înţelepciune. Fără ea, existenţa
e iraţională. Piere! Pentru că orice existenţă umană, fie individuală, fie
socială, îşi are raţiunea numai în Înţelepciunea divină.
Mai e o piesă, foarte
interesantă: tura sau turnul reprezintă turnul de apărare. Ultimul refugiu al
luptătorului, care-şi pune o singură întrebare alternativă: viaţa sau moartea.
E omul de credinţă, scutierul regelui, care-l păstrează lângă el. este ultimul
care moare în apărarea regelui (raţiunii). El este cinstea sufletească, merge numai
pe căile indicate de onoare! Mişcarea lui este rectilinie şi în cruce. Crucea
este felul lui de a acţiona. El acţionează de sus în jos, din porunca Raţiunii
divine, investit ca slujitor al Adevărului. În plan orizontal, istoric,
mărturiseşte capacitatea lui de jertfă.
În sinteză răspunsul la cele
trei întrebări e acesta. Jucăm şah pentru a cunoaşte caracterele; a şti să ne
ferim de inconştienţa vulgului şi necinstea sufletească a politicianului; a nu
sta în calea oamenilor cu idei fixe, nici a ne face părtaşi cu ei în acţiuni
care ne discreditează moral; a ne feri să cădem în plasa plăcerilor uşoare, a
satisfacţiilor instinctuale, a plăcerilor perverse şi, în fine, a rămâne
prieteni devotaţi regelui (Raţiunii Supreme), „căzând mai bine pe drumul onoarei,
decât învingând printr-o mişelie”.
Acesta este adevăratul joc de
şah: şahul de pe tabla vieţii. Nu pierzând vremea ore întregi, aplecat la o
masă, la sfârşitul jocului având doar o satisfacţie egoistă, înfumurată, de
învingător lumesc. Trebuie să observ mişcarea forţelor malefice care vor să
acapareze lumea cu dorinţa de a înscăuna puterea răului. Iraţionalul în locul
Raţionalului; să dejoc aceste forţe cu ajutorul puterilor Raţiunii Supreme,
care-mi descoperă jocul lor şi-mi mobilizează puterile morale proprii,
făcându-mă far călăuzitor şi pentru alţii, pentru societate, spre înfrângerea
forţelor malefice. Mai este nevoie să mut vreo piesă?
Copiii mi-au mulţumit şi
zâmbind mi-au zis:
-
Într-adevăr, nu ştim încă să jucăm şah. Ne recunoaştem învinşi. Dar promitem că
vom învăţa.”[3]
[1] Îmi amintesc de o carte scrisă de Aldous Huxley, Minunata lume nouă, tradusă la editura Polirom în 2011, unde este
prezentat un episod în care „sălbaticul”
merge într-o zi la o fabrică şi le spune „oamenilor” kaki (este impropriu spus
oameni, ei fiind clone create în laborator; culoarea reprezenta casta cea mai
inferioară şi un nivel intelectual redus, acela de imbecili, forţă de muncă
brută, ieftină şi uşor de manipulat) că pot fi liberi dacă vor, pot să nu
muncească, pot face orice îşi doresc cu condiţia să nu îi mai asculte pe
„conducătorii” lor, ce îi ţineau într-o stare de îndobitocire. Aceştia, fiind
entuziasmaţi de discursul provocator şi inedit, pornesc o „revoluţie”. Poliţia
se autosesizează şi intervine cu forţele speciale încercând să îl imobilizeze
pe sălbatic. Acţiunea se sfârşeşte astfel: „oamenilor” li se oferă o porţie
suplimentară de soma (un fel de ciocolată ce avea în compoziţia ei o substanţă
ce provoca o stare de euforie asemănătoare cu cea produsă de droguri), pe care
aceştia ajung să se bată, să se calce în picioare, şi până la urmă „se
liniştesc”.
[2] Este vorba de evreica Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea
[3] Virgil Maxim, Imn pentru crucea
purtată, ediţia a 3-a, Editura Babel, Bacău, 2012, pp. 191-193
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu